Bunica-mama din Mangalia care isi creste singura patru nepoti

Trecută de 60 de ani, Anife Mustafa, o bătrână ce locuieşte în casele din zona Morii, poate fi numită o adevărată mamă eroină. Şi asta, în condiţiile în care, de mai bine de nouă ani, este părintele a patru copii, nepoţii săi de la cei doi fii. Ismail, Melisa, Onur şi Denis au vârste cuprinse între 9 şi 11 ani.

Doi dintre copii sunt ai unuia dintre fiii bătrânei, plecat pe undeva prin Moldova, în timp ce tatăl celorlalţi, deşi este încă în Mangalia, este ţinut cu grijă la distanţă de Anife. Acesta suferă de două boli, ne spune bătrâna: cea a băuturii, dar şi o boală de plămâni, iar bunica nu vrea să îi îmbolnăvească „copiii".

Este mamă şi cu numele (toţi micuţii îi spun astfel), dar şi în realitate: ea i-a ţinut în braţe, pe fiecare, de când s-au născut şi încearcă să le ofere un trai decent de unsprezece ani încoace. A lucrat multă vreme la fosta firmă de salubrizare din oraş, dar, odată plecaţi toţi fiii şi nurorile, şi-a lăsat munca pentru a fi alături de copii.

„De aproape cinci ani au plecat, care încotro. Una dintre nurori a plecat în Italia şi a chemat-o apoi şi pe cumnata ei, cealaltă noră. Din câte am auzit, şi-au făcut familii pe acolo. Nu au mai dat niciun semn de viaţă, măcar un telefon să se intereseze de copiii aştia. Samir, unul dintre băieţi e prin Moldova. Mai sună, mai trimite câte 50 de lei la copii. Celălalt băiat, Hasan, e „consumator", bea prea mult şi e şi bolnav, nu îl las prin preajma copiilor, să nu ia şi ei boala", ne spune Anife.

„Mi se rupe inima când vin acasă şi plâng că nu au uniforme"

În locuinţa de la „Moară", ce sclipeşte de curăţenie, femeia nu are timp nici să respire. Cei patru copii îi dau de furcă, deşi sunt deosebit de cuminţi şi învaţă bine. Însă Anife a îmbătrânit, au mai părăsit-o puterile... „Dar nu mă las, trebuie să îi văd mari. Mai muncesc, cât pot, pe la unul şi altul, pentru o sută-două pe zi. Sunt copii buni, învaţă bine, dar mi se rupe inima când vin la mine, plângând: «Mamă, nu am uniformă» sau «Mamă, trebuie să dăm bani la şcoală», eu le-aş da, dar de unde?"

Toţi cei patru copii învaţă la Şcoala 2, aflată în partea opusă a oraşului. La „Moară" drumurile sunt desfundate, noroiul până la genunchi, iar până în oraş străbaţi cale de mai bine de jumătate de oră. Cu toate acestea, Anife se duce aproape zilnic să îi ia de la şcoală, deşi abia o mai ţin puterile: „Cum să îi las, mamă, sunt lumina ochilor mei, dacă li se întâmplă ceva?" Îşi aduce aminte cum ea a luat-o pe Melisa în braţe, la maternitate: „Era micuţă rău, avea 1,7 kg. Am luat-o acasă, am înfăşat-o, mă duceam şi la muncă, veneam acasă să îi dau de mâncare. E un copil sensibil, cum se enervează sau plânge, îi curge sânge din ochi. Am trecut prin multe cu toţi, cum să nu le duc grija?"

Dacă mâine ar veni vreunul dintre părinţi să îi ia „copiii", Anife spune că nu i-ar da nici în ruptul capului: „Mamă mi-au spus şi când erau nurorile acasă, mamă o să le fiu întotdeauna", se mândreşte bătrâna.