Laurentia Ticlete „Petromidia a fost factorul care mi-a consolidat relatia cu sotul"
Laurentia Ticlete: „Petromidia a fost factorul care mi-a consolidat relatia cu sotul"
„Am prins şi perioada pornirii instalaţiilor de 1 mai şi de 23 august,
când nu ne puteam asigura cantitatea de ţiţei şi porneam numai pentru că aşa
vroia Partidul Comunist"
30 de ani de Petromidia. O viaţă dedicată unui proiect devenit realitate.
La împlinirea vârstei maturităţii, Combinatul Petromidia este sărbătorit în
special de cei care l-au văzut cum se naşte şi cum creşte, cu bune şi cu rele.
Laurenţia Ţiclete, managerul Centrului de Training de la Rompetrol, se
numără printre cei care au ales să rămână în echipa Petromidia încă de la
înfiinţarea ei. Nu îşi vede viaţa în altă parte, ba chiar spune că viaţa de
familie i-a fost decisă într-un fel şi pentru că a ales să rămână la
Petromidia. Povesteşte că s-a alăturat Combinatului Petrochimic Midia imediat
după ce a terminat liceul, în anul 1978: „Am fost repartizată într-o secţie de
producţie. În 1979 am dat examen la facultate şi am intrat la seral şi am urmat
cursurile Institutului de Învăţământ Superior Tehnic şi Pedagogic de la
Constanţa, profil Petrochimie. De fapt acesta îmi era obiectivul principal. Ca
să pot să dau la facultate la Constanţa, trebuia să am un an de vechime în
producţie, respectiv în prelucrare ţiţei, ţinând cont că eu am terminat Liceul
Industrial, profil prelucrarea ţiţeiului. Mi-am dorit să lucrez în domeniu". A
avut activitate în secţii de producţie până în anul 1984 şi a trecut, pe rând,
de la producţie la un laborator de analize noxe, care era aferent
departamentului de protecţie a muncii pe vremea aceea, şi după - la
departamentul de resurse umane. Atunci ce numea serviciul PIR, „iarba rea", aşa
cum era denumit în glumă. Asta pentru că legislaţia românească suferise ceva
modificări privind promovarea salariaţilor în categorii superioare de muncă şi
era necesară o a doua meserie pentru ca un om să poată să avanseze de la categoria a patra, cum era pe
vremea aceea, la categoria a şasea. Nu putea să avanseze decât dacă mai avea o
meserie înrudită cu cea de bază sau meserii suplimentare. „Şi atunci, la nivel
de întreprinderi s-a pus problema organizării cursurilor de calificare şi de
recalificare pentru personal şi ideea era să asigurăm fiabilitatea forţei de
muncă în aşa fel încât cel care era operator să îşi poată face şi lucrările
care au puncte comune cu meseria lui. Să poate să-şi înlocuiască ceva. Să
detecteze un defect la un utilaj. Aşa am ajuns pe resurse umane. Acum sunt
managerul de la Training Center", spune Laurenţia Ţiclete.
„Am trecut prin emoţiile celor două privatizări eşuate"
Laura, aşa cum îi spun apropiaţii, crede că poţi rămâne 30 de ani în
acelaşi loc de muncă numai dacă dai dovadă de multă tenacitate şi „câteodată cu
strângeri din dinţi poţi să mergi mai departe": „Ştiţi cum se spune, trebuie să
te împiedici, să cazi, ca să poţi să te ridici şi să mergi mai departe. Spun asta
din cauză că, fiind aici de atâţia ani, am prins şi perioada pornirii
instalaţiilor de 1 mai şi de 23 august, când nu ne puteam asigura cantitatea de
ţiţei şi porneam numai pentru că aşa vroia Partidul Comunist. Am trecut prin
emoţiile celor două privatizări eşuate, pentru că de fiecare dată ni se spunea
că, dacă nu reuşim să ne privatizăm acum, vom găsi lacătul pe poartă".
Colectivul care s-a format în perioada aceea, nu în condiţii foarte bune,
pentru că nu existau decât sedii provizorii, barăci, iar până ajungeau la
locurile de muncă, angajaţii intrau „în noroi până în gât", s-a sudat, iar
vremurile acelea au legat prietenii ce durează în timp. Şi relaţiile personale
au fost influenţate de faptul că era angajată la Petromidia. Da' în bine: „Pentru mine, Petromidia a fost factorul care
mi-a consolidat relaţia cu soţul, care, pe vremea aceea, îmi era doar prieten.
A consolidat-o pentru că eu intenţionam să dau examen la Facultatea de Petrol
şi Gaze din Ploieşti. Soţul meu, care era năvodărean şi terminase Institutul de
Marină, nu avea niciun interes ca eu să plec patru, cinci ani la Ploieşti şi
mi-a zis că, în situaţia în care o să plec acolo, relaţia noastră se termină,
pentru că spunea că îmi voi găsi un găzar de-al meu, cu care voi avea puncte
comune de discuţii şi, sigur, el fiind şi plecat, ar fi fost cel care ar fi
pierdut. Am rămas aici şi, până am intrat la facultate, ne-am şi căsătorit. Pe
15 septembrie începea anul universitar şi în aceeaşi zi am scos actele. Am un
singur băiat care a luat-o pe urmele tatălui. Este căpitan secund, dar pe nave
petroliere. El nu a fost un fan al chimiei". Laurenţia Ţiclete recunoaşte că în
visurile din copilărie îşi dorea foarte mult să devină învăţătoare, dar nu s-a
întâmplat: „Dar, în momentul în care am ajuns la departamentul resurse umane,
aveam în grijă şi instruirea elevilor de la şcoala profesională. Majoritatea
angajaţilor noştri au fost elevi la şcoala profesională şi au avut prima
întâlnire cu combinatul alături de mine". În mod firesc, există şi amintiri mai
puţin plăcute, iar una dintre ele este legată de ziua de 10 septembrie 1984,
când a avut loc un accident de muncă, în care şi-au pierdut viaţa doi dintre
angajaţii Petromidia.
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp