Periplu in teritoriul mortii

Suferinta unor oameni ca noi

Asistentii care lucreaza in cadrul Morgii spun ca s-au obisnuit cu suferinta celor pe care ii intalnesc aici * O femeie isi plange bebelusul rapus de o boala necrutatoare * Un barbat incearca sa se resemneze in urma pierderii mamei sale * Lacrimi, durere, resentimente, furie inabusita, strigate disperate care se inalta in ecouri pierdute catre inaltimi, intuneric, frig... Se cauta vinovati, insa fara nici un rost * Cine ar fi crezut ca un loc atat de ingust poate purta atatea semnificatii si poate spune povestile cele mai dureroase despre adevarata suferinta umana?

Aici intri parca intr-un alt taram, intr-un loc in care nu poate sa incapa nimic in afara de suferinta. Suspinele isi pierd incet din intensitate in timp ce se raspandesc prin toata Morga. Cui ii place sa vorbeasca despre moarte? Cadavrele aflate in sala unde se efectueaza necropsiile sunt invelite cu cearsafuri albe. Medicii si asistentii isi incep "incursiunile" printre artere, nervi, epitelii si oase. Incearca sa afle cu precizie ceea ce s-a intamplat in interiorul corpului, sa stabileasca factorul care a constituit cauza decesului. Obisnuiti deja cu munca lor, sunt detasati si comenteaza fiecare detaliu din maruntaiele omenesti: taie si despica avand fruntea acoperita de sudoare. In urma lor nu ramane decat sala pustie, rece, in care pluteste un miros intepator. Au ramas doar mormanele de cearsafuri albe, fluturate de vantul care intra prin geamurile larg deschise, descoperindu-se din cand in cand cate putin din lesurile rastignite pe mese.Asezata pe o bancuta de lemn, joasa si scorojita, din holul Morgii, o femeie, care nu parea sa aiba mai mult de 24 de ani, tinea la piept un bebelus infasat in scutece de culoare roz si ii mangaia cu lacrimile fata cuprinsa de adierea rece a mortii. "Cu ce am gresit, oare, ce am facut rau de am fost pedepsita?", repeta incontinuu tanara. Copilul fusese rapus de meningoencefalita (meningita), infectie a fluidului cerebrospinal care se afla intre oasele craniului si creier. Afara vantul batea puternic. Intra chiar si in hol, prin usa de fier care scartaia, imitand inaltarea celorlalte suflete catre vazduh. Alaturi de ea, in tandem, un barbat de aproximativ 30-35 de ani isi jelea mama care decedase in urma unui infarct. Cele doua cosciuge, asezate cap la cap, stateau deschise, gata-gata sa primeasca trupurile neinsufletite. Morga este, de fapt, locul in care rudele, prietenii apropriati ai victimelor le pot transmite ultimele mesaje de adio, locul unde bucuria de a trai se spulbera, ingheata parca, asa cum fac si cadavrele din camera frigorifica. "A scapat de agonie. A murit in pace, nu a suferit deloc. Asta este e bine", a suspinat barbatul care astepta fisa medicala a mamei sale. "Unde este sotul dumneavoastra?", o intreba un asistent pe tanara care isi strangea copilul atat de tare la piept incat aveai impresia ca ii frange gatul. "La starea civila", a raspuns femeia cu un glas stins, tremurand. Asistentii care lucreaza in cadrul Morgii spun ca s-au obisnuit cu suferinta celor pe care ii intalnesc aici. Secretul lor este acela ca incearca sa se detaseze de tot ceea ce se intampla. Presupun ca este foarte greu sa reusesti acest lucru, dat fiind faptul ca te gandesti ca viata este imprevizibila si oricand poti fi pus in aceeasi situatie ca si nefericitii care isi plang rudele, prietenii, copiii si parintii. Cine ar fi crezut ca un loc atat de ingust poate purta atatea semnificatii si poate spune povestile cele mai dureroase despre adevarata suferinta umana? "Puiul meu... De ce? De ce?", repeta tanara. Lacrimi, durere, resentimente, furie inabusita, strigate disperate care se inalta in ecouri pierdute catre inaltimi, intuneric, frig... Se cauta vinovati, insa fara nici un rost. "Asa a fost sa fie... mai devreme sau mai tarziu toti vom apuca acelasi drum", incerca sa se consoleze barbatul care pierduse cea mai draga fiinta - mama, in timp ce tanara se facea vinovata pentru moartea bebelusului ei, imaginandu-si tot felul de situatii care, in opinia ei, puteau evita suferinta. Trecand pragul care facea legatura dintre taramul celor ce nu mai sunt si forfota caracteristica unei unitati sanitare, nu m-am putut abtine sa remarc ironia sortii: doi tineri ieseau din spital tinandu-si in brate bebelusul nou-nascut. Nici nu se poate descrie in cuvinte bucuria de pe chipurile lor. In ciuda vremii geroase si mohorate, soarele se oglindea in ochii lor umeziti cu lacrimi de fericire. "Ce norocosi sunt ei!", mi-am spus in gand.