Care este cel mai periculos Marea Neagră, tărâmul peştilor ciudaţi (galerie foto)

Peşti care migrează până în Marea Sargaselor sau Oceanul Atlantic pentru a se reproduce, vieţuitoare cu oase de smarald, masculi care păzesc cuibul, specii care năpârlesc sau animale de mare care înghit o pradă egală ca mărime cu talia sa sunt doar câteva dintre ciudăţeniile Mării Negre.

Despre aceste specii de peşti ne-a vorbit dr. ing. Elena Radu, de la Institutul de Cercetare şi Dezvoltare Marină „Grigore Antipa" din Constanţa.

Cum se reproduc rechinii

Dotaţi cu capacităţi fizice surprinzătoare, cu simţuri aparte, chiar cu o inteligenţă ce te pune pe gânduri, rechinii există, şi rezistă, de sute de milioane de ani pe Terra.

Rechinii sunt peşti cartilaginoşi (scheletul lor nu este alcătuit din oase, ci din cartilaje) cu corpul alungit, de forma hidrodinamică. Evoluţia a înzestrat diferitele specii cu forme diferite, uneori prezentând o oarecare dezvoltare laterală, într-o regiune sau alta a corpului. Aşa, de exemplu, este rechinul ciocan care are capul în forma literei T, la capetele celor două prelungiri aflându-se ochii.

Reproducerea la rechini are multe caracteristici interesante, având în vedere că e vorba de peşti. De pildă, spre deosebire de peştii osoşi, la rechini fecundaţia este internă şi presupune o acuplare a celor doi parteneri de sexe diferite. Iarăşi spre deosebire de majoritatea peştilor osoşi (care depun un număr mare de ouă), rechinii produc un număr mic de urmaşi, dar bine dezvoltaţi. Unele specii de rechini sunt ovipare, adică depun în apă ouă din care, după câteva zile, ies pui.

Alţi rechini sunt ovovivipari, asta însemnând că ouăle eclozează chiar în corpul femelei, după o dezvoltare de mai multe luni, iar puii sunt expulzaţi îndată după aceea. Există şi specii de rechini la care puii se dezvoltă în corpul mamei, fiind în legătură directă cu acesta, prin organe asemănătoare placentei întâlnite la mamifere. Acestea sunt deci specii care nasc pui vii.

Vulpea de mare stă ascunsă în mâl

Cu forma corpului aproape rombică vulpea de mare are faţa superioară a corpului, în general, acoperită cu spini groşi. De asemenea, coada este prevăzută şi ea cu ţepi. Primăvara, începând din martie şi continuând până la sfârşitul lunii iulie, vulpea de mare se apropie de ţărm, pe la 15-25m adâncime, pentru a-şi depune ouăle care se prind de alge. După o incubaţie ce durează 4,5-5,5 luni, din oua eclozează pui de vulpe de mare care măsoară aproximativ 12,5 cm lungime şi 8 cm lăţime.

Cu un comportament singuratic, pisica de mare preferă mai ales apele puţin adânci şi îşi petrece jumătate din timp ascunsă în nisip sau în mâl.

În timpul căutării hranei, culoarea sa îi asigură un camuflaj perfect. Ţepii veninoşi ai pisicii de mare sunt dispuşi pe coada sa lungă (uneori chiar mai lungă decât corpul), ce se aseamănă cu un bici. Dacă este deranjată, începe să lovească în jur cu coada şi ţepii ei intră în acţiune.

Pisica de mare este o specie ovovivipară. Femelele nasc 4-6 pui, cele mari până la 12 pui. În afară de pui, femelele mai au 12-32 ouă în curs de dezvoltare. La venirea pe lume, dimensiunea micilor pisici de mare este de 18 cm.

Anghila migrează în ocean pentru a se reproduce

Sunt multe povestiri populare fantastice despre acest peşte în formă de şarpe, şi anume anghila care trăieşte în ape dulci şi se reproduce în mările tropicale.

Anghila are o singura aripioară de jur împrejurul corpului, de la cea dorsală până la cea anală. În plus mai are aripioarele laterale, foarte mici în comparaţie cu restul corpului. Femelele trăiesc atât în ape stătătoare cât şi în râuri, îndeosebi în cele adânci, unde îşi sapă gropi sub maluri. Duce o viaţă mai mult nocturnă. Noaptea iese chiar pe uscat, trecând dintr-un râu în altul.

Anghila este celebră prin modul său de viaţă. Pentru reproducere anghila migrează în Marea Sargaselor, din Oceanul Atlantic, unde se reproduce şi de unde nu se mai întoarce.

În stadiul de larve, puii de anghila nu seamănă deloc cu părinţii având forma unor frunze, semitransparente şi se hrănesc numai cu plancton. Puii îşi aleg singuri drumul urmând calea pe care au venit părinţii lor. Se pare că puii unor anghile crescute pe un râu vor ajunge tot pe acelaşi râu. Încă nu se ştie care este sistemul de ghidare al tinerelor anghile şi ce anume le face să caute cu orice preţ aceeaşi apă cu a părinţilor lor. Marea proprietate a acestor peşti este rezistenţa la mediul extra acvatic, tineretul de anghile poate trece peste diguri, se caţără pe pereţi, trec prin iarbă.

Zarganul, peştele cu oase de smarald

Cu corpul foarte alungit, fusiform, acoperit cu solzi mici, zarganul este un peşte marin de suprafaţă, preferând lumina difuză. Capul este prelungit printr-un bot foarte ascuţit şi lung cu ambele maxilare prelungite în faţă sub forma unui cioc de barză. Oasele sunt verzi-smarald (culoare ce se păstrează şi la peştele preparat culinar).

Peştele care devine roşu în perioada de reproducere

În categoria curiozităţi putem încadra şi ghidrinul. În perioada de reproducere masculii de ghidrin devin roşii. Ei construiesc din plante acvatice un cuib pe care îl aşează pe fundul apei; mai multe femele, conduse pe rând de mascul depun icrele, pe care masculul le fecundează, apoi goneşte femela. El păzeşte cuibul. Ghidrinul este folosit şi pentru prepararea unui ulei medicinal, indicat contra arsurilor şi rănilor, denumit „untura de ghidrin".

Peştele pilot nu a mai fost observat la litoralul românesc de foarte mulţi ani.

Ceea ce este caracteristic acestei specii este legătura cu rechinii în apropierea cărora este observat de obicei. Peştele pilot mai trăieşte în apropierea navelor pe care le însoţeşte mult timp şi pe distanţe mari. Legătura cu rechinii s-a explicat prin aceea că pestele pilot se hrăneşte cu resturi de hrană de la aceştia, excremente sau paraziţii existenţi pe pielea acestora, de asemenea se apără cu ajutorul rechinilor de duşmani; la rândul său îi orientează pe rechini către surse de hrană.

Prezenţa în apropierea navelor s-a pus tot în legătură cu hrănirea cu resturi de hrană provenite de la nave.

Înţepătura dragonului de mare, periculoasă

Dragonul sau dracul de mare este o specie marină care trăieşte pe funduri nisipoase la adâncimi de 30-100m, dar destul de frecvent şi la ape mai mici. Adulţii trăiesc pe fundul mării, înfundaţi în nisip, în ape relativ puţin adânci sunt agresivi şi periculoşi, spinii veninoşi ai dorsalei şi operculului putând cauza răniri grave şi foarte dureroase.

Înţepăturile în spinii dorsali sau ai operculului devin periculoase, uneori mortale din cauza veninului injectat. Acest venin are acţiune toxică asupra sistemului nervos. Manifestări care pot avea loc: palpitaţii, delir, stări vomitive, febră.

Tot în categoria peştilor care posedă glande veninoase amintim şi boul de mare. Stă de obicei aproape îngropat în nisip, lăsând afară numai ochii şi gura din care proiectează la exterior excrescenţa pieloasă cu care atrage organisme animale ce-i servesc ca hrană. Înţepătura este foarte dureroasă, putând provoca chiar moartea persoanelor bolnave de inimă.