Constănţeanul.com a împlinit zece ani Valentin Coman - „Restul e doar o poveste cu multă, foarte multă muncă“

Editor al primului newsblog din Constanţa, Constănţeanul.com, Valentin Coman a avut primul contact cu media în 1991, la cursurile de înfiinţare a postului de televiziune MTC TV.
A lucrat la televiziunea prin cablu până în 1997, în cadrul companiei Pellin TV. A fost membru în echipa fondatoare a cotidianului Observator în 1997, unde a rămas până în 2001.
A fost membru în conducerea redacţiei Constanţa a cotidianului Jurnalul naţional din 2001 până în 2004, iar de atunci este freelancer. Valentin Coman a avut colaborări cu România liberă, Constanța TV, Litoral TV, emisiuni radio - C Fm. Cotidianul ZIUA de Constanţa îi urează la mulţi ani... cu succes!

„Zece ani, nene, zece ani…

Prin 2004, încă lucram la o gazetă locală, fie-i ţărâna uşoară, Jurnal de Constanţa, unde scriam o rubricuţă de autor GRĂMĂTICOMANUL. Rubricuţa aia se bucura de cea mai mare libertate posibilă, de cele mai multe ori nici conducerea nu ştia ce-o să-mi fete mintea, de multe ori sărea direct în pagina tipărită, fără să mai treacă prin secretariatul de redacţie. E drept, nici eu nu puneam virgula între subiect şi predicat, ca alţii, prea mulţi alţii. Asta până când m-am luat în clonţ cu redactorul-şef, Ema Beleţ - pentru cei care au uitat, pe o chestiune pe care nu mi-o mai amintesc, parcă o recomandare directă de subiect, un soi de comandă, genul de situaţii care mă scot din sărite instantaneu şi-am zis „Gata! Nu mai scriu nicio rubrică“. Aveam ceva fani, aşa că mi-a încolţit în cap ideea de a-mi face un blog, ca un soi de ziar mai mititel, unde să pun ce ştiri vreau eu şi să scriu după plăcerea muşchilor.

Astăzi pare o idee minunată. Aşa mi s-a părut şi mie în primele două săptămâni de umblat cu proiectul în mână pe la diverse uşi pe unde îl prezentam. Adevărul este că aveam o problemă la care nu mă gândisem serios. Nu aveam o leţcaie în buzunare, iar blogul nu era o fandoseală, urma să trăiesc din el. Adică să mănânc, să beau cafea, să plătesc facturi. Plus că urma să se nască și fiică-mea. Deci trebuia să găsesc un investitor dispus să-mi dea un împrumut, ca să înfiinţez o firmă prin care să curgă publicitatea spre blog, altfel, nexam salariu, deci foamete. Şi-am umblat… Pe vremea aia, termenul de blogger era echivalentul absolut al frecătorului de mentă căzut din cosmos. Blog? Ă? Ce e ăla? Cum ai zis? Adică un ziar? Hă, hă, hă! Cam aşa sunau reacţiile pe care mi le amintesc, venite din partea celor cărora le arătam schiţele, le povesteam cum e treaba, le arătam cam ce se întâmpla în Bucureşti.

Într-o dimineaţă, mi-am numărat mărunţişul din buzunare, am luat proiectul la subraţ şi m-am urcat în cursa de Năvodari. Era o zi de toamnă din categoria ălora care îţi omoară optimismul, dar la naiba!, trebuia să merg înainte. Am coborât la poarta unde îşi avea sediul firma unui om pe care îl cunoşteam destul de puţin personal, Dănuţ Moisoiu, dar avea reputaţia unui om de afaceri zdravăn şi care mai investise în televiziune, radio şi presă scrisă. Ultima lui investiţie fusese un rateu, dar când eşti oleacă disperat… eşti. Acum, întâlnirea aia mi se pare un vis. Îmi amintesc doar că am vorbit mult, povestind de ceea ce va fi blogul în viitor, profeţind cât puteam de elocvent importanţa rebelilor online. Am dat din mâini cu energia înecatului care vede malul în apropiere. Şi apoi am tăcut. Ceea ce a urmat revăd cu o claritate de parcă s-a întâmplat ieri. Îl văd pe Dănuţ Moisoiu îndreptându-se de spate, aplecându-se uşor spre mine.

„Măi, Vali, tu ştii că eu am băgat bani mulţi în gazeta aia (Jurnalul de Constanţa - nota mea). Ai văzut ce s-a ales de ea. Ştii ceva? Cât îţi trebuie?“ E, deşi am lucrat o mulţime de ani şi în vânzări, mi s-a pus un nod în gât. Dacă e prea mult ce o să cer şi pierd şi şansa asta? „Zece milioane“, zic. Moisoiu se uită la mine gânditor, clipeşte, întinde mâna dreaptă spre un sertar, îl trage încet şi scoate un teanc de bani. „Măi, cam atât ar trebui să fie aici, poate să mai fi cheltuit vreun milion, ceva. Ia-i. Ia-i şi demonstrează-mi că poţi tu singur să faci ce n-am reuşit noi, nişte oameni cu bani. N-am nevoie să-mi dai banii înapoi vreodată, doar demonstrează-mi că poţi“. Acolo a fost începutul şi-mi vine să râd când îmi amintesc că mi-am permis doar un computer vechi şi păduchios, o râşniţă second hand pe care trebuia să o pornesc cu zece minute înainte de a lucra, iar primul birou l-am împărţit cu un prieten în camera unei mansarde unde mirosea a şobolan mort. Zece ani. Restul e doar o poveste cu multă, foarte multă muncă, sute de nopţi nedormite, bani pe sponci, greşeli din care am învăţat, momente când am fost pe marginea prăpastiei financiare şi-am crezut că s-a terminat, zile strălucitoare, ale victoriei. Şi, ce e mai important, mulţi prieteni şi parteneri care au crezut în visul meu, care nu m-au părăsit niciodată. Zece ani în care am crescut în profesia pe care mi-am dorit-o, aşa cum mi-am dorit, mereu cu gura mare, spunând ceea ce gândesc, sprijinindu-mă în fiecare zi pe blogul meu“.
 
http://constanteanul.com/2014/asa-m-am-facut-blogger/