„De sus, de la cafenea, ai sub picioare marea“ Fascinaţia Constanţei, între culoare locală şi mari proiecte

Fascinaţia Constanţei, între culoare locală, savoare orientală şi mari proiecte, este evocată de criticul şi istoricul de artă dr. Doina Păuleanu, o personalitate importantă a culturii constănţene, în lucrarea „Constanţa. Aventura unui proiect European“.
 
Conform lucrării citate, spectacolul străzii avea un farmec aparte, scria, prin anii 1880, Barbu Ştefănescu Delavrancea: „Sub asaltul hamalilor, salepgiilor, sacagiilor, iaurgiilor, bragagiilor şi lustragiilor, cu veşminte care «te zguduie prin contrastele violente ale culorilor», Constanţa te îmbie pe străzi cu «toată gama picantă a bucătăriei orientale». Limbile se amestecă aici, se contaminează, se întretaie, nasc armonii neaşteptate şi exotice“.
 
Doina Păuleanu menţionează şi rândurile scrise de E. Pittard, în 1920, despre un „extraordinar mozaic de rase“. „Punct de întâlnire între Asia anterioară şi Europa orientală, Dobrogea poate fi pentru unii o escală şi pentru alţii un adăpost... Păstrându-şi cu toţii comportamentul, portul şi limba…“
 
Şi Tudor Şoimaru se alătură autorilor care au scris despre Constanţa. Şoimaru spunea despre oraşul de la malul mării că «s-a născut din drojdie de cafea, Afrodită orientală... Cu un şerbet de trandafir şi-o gingirlie, ai o filozofie unică. Fără dramă, fără ecuaţii sufleteşti. Ai nostalgia peisajului şi lenea desţelenirii; mori cu fiecare plecare de vapor şi renaşti cu toate sosirile... De sus, de la cafenea, ai sub picioare marea, o desfizi, o stăpâneşti, nu-ţi scap㻓 (Tudor Şoimaru, Constanţa, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, Bucureşti, 1936, pp. 29-30).
Potrivit criticului şi istoricului de artă dr. Doina Păuleanu, savoarea orientală a fost esenţială şi în alegerea „mijloacelor de agrement; se înţelege că acestea nu puteau fi decât la nivelul mentalităţii, gradului de cultură şi gustului locuitorilor. Vârstnicii povesteau că, treptat, au fost deschise de către grecii localnici sau veniţi de prin alte părţi ale împărăţiei turceşti numeroase birturi şi cârciumi, înşirându-se toate deasupra falezei care domina portul. Se aduceau băuturi spirtuoase din insulele greceşti, iar pentru vin, toamna, erau importaţi struguri tocmai din insulele Tenedos. Vara, în faţa localurilor, se înjghebau nişte terase de lemn, cu mese în aer liber. Aproape fiecare local avea câte un taraf de muzicanţi“.
 
În ceea ce priveşte clădirile, trebuie spus că zona românească s-a înfiinţat de către primarul Ion Bănescu prin decret regal abia în 1901 şi „ocupa spaţiul de la limita oraşului vechiu, adică de la linia dintre gară şi grădina publică şi până la linia ferată Mamaia. În scurt timp, depăşindu-l, el ajunse până în strada Călăraşilor şi Bulevardul Independenţei“.
 
După cum se arată în lucrarea citată, „lungimea totală a străzilor avea atunci 161 km: 36 sunt acoperiţi cu macadam, 6,8 cu piatră cubică, 2,8 cu asfalt şi abia 26 au trotuare; restul drumurilor este nepavat. Din acest punct de vedere, arhitectul nu recomandă unirea definitivă cu suburbiile, care trebuie să rămână ca «subcentre de aprovizionare ale marelui oraş - cu ferme, grădini, locuri de repaus şi refugiu pentru orăşeni» - legate însă de acesta prin şosele netede şi mijloace de transport rapide“.
 
Dr. Doina Păuleanu menţionează şi o idee inedită care accentuează impresia de grandoare ce a însoţit marile proiecte ale Constanţei moderne: „Regele Carol I a propus construirea unui tunel care să lege gara cu portul maritim; intenţia regală nu s-a materializat însă, din păcate, nici atunci, şi nici mai târziu“.
 

Dacă unele dintre sugestiile oferite de-a lungul anilor ar fi fost însuşite de oficialii timpului, Constanţa ar fi arătat, probabil, diferit astăzi. În prezent, oraşul şi-a pierdut din strălucirea menţionată, iar clădirile visate, care ar trebui să fie mândria şi punctul de atracţie al oraşului, se află într-o stare avansată de degradare.
 
Sursa foto: Facebook.com (Constanţa de Odinioară)