Albă ca Zăpada, „pata neagră” din istoria unui preşedinte

La finalul a două mandate, se poate afirma despre Traian Băsescu faptul că a fost un preşedinte impulsiv, cu porniri nu de puţine ori grobiene, că a fost, poate, injust nu doar cu adversarii, dar şi cu susţinătorii săi. Că a făcut uneori compromisuri (să ne amintim acceptarea, în 2008, a PSD la guvernare) probabil  inevitabile într-un moment sau altul. I se poate reproşa, astăzi, susţinerea necondiţionată, până în al doisprezecelea ceas, a Elenei Udrea, această „imaculată” a clasei politice autohtone, în defavoarea unor oameni de bună-credinţă, care au confirmat de-a lungul timpului prin cariere solide, prin atitudini constante, prin neabdicarea de la principiile lor.


Sigur, lui Băsescu nu i se poate nega, totuşi, o carieră valoroasă. La fel cum nu i se poate nega presiunea pe care a făcut-o asupra clasei politice pentru iniţierea şi susţinerea unor reforme majore. Justiţia nu este reformată integral nici la momentul actual, dar e important că procesul a fost demarat şi că acum lucrurile nu stau pe loc. În aceeaşi ordine de idei, lui Băsescu nu i se poate nega o oarecare încordare nervoasă în relaţia cu parlamentarii şi cu miniştrii, indiferent de legislatura şi de guvernul din care aceştia au făcut parte. E drept însă că România are clasa politică pe care o are, încă profund marcată de apucături balcanice şi de interese de gaşcă, şi nu o Cameră a Lorzilor din Marea Britanie. Aşa că, pe undeva, atitudinea asta de preşedinte-jucător a fost de înţeles.
Ce rol va juca însă Traian Băsescu de acum înainte? Câtă putere va mai avea fostul preşedinte pe un teren politic în care DNA-ul face curăţenie şi unde este de aşteptat ca actorii să se schimbe, iar jocul să fie mai puţin încrâncenat? Ce voce va mai avea fostul preşedinte pe scena politică atâta vreme cât se va afla - oficial sau nu, contează mai puţin -  în partidul condus de Elena Udrea?
Singura mişcare neinspirată în cariera politică a lui Traian Băsescu este tocmai acest PMP. O fundaţie care a cooptat o serie de oameni de bine, curaţi, integri, poate puţin (prea) idealişti, transformată într-un partid „de lift”, în care s-au înghesuit şi au rămas îndeosebi rejectaţii din alte formaţiuni, anonimii şi tot soiul de mediocri, cu toţii însă odedienţi faţă de Udrea. PMP-ul de azi înseamnă însă Elena Udrea. Atât. Ceea ce, raportat la istoria prezentă, nu înseamnă mare lucru. Înseamnă ceva... aproape de nimic. Să nu uităm, totuşi, de scandalurile de corupţie din jurul Elenei Udrea.
Va fi interesant de urmărit din ce punct va porni Traian Băsescu în cariera sa post-Cotroceni. Sigur, rolul său va depinde în mare măsură şi de imaginea şi atitudinea pe care le va avea Iohannis, fiindcă dacă acesta din urmă îşi va asuma energia, intransigenţa şi curajul unui preşedinte, jocul lui Băsescu va fi ceva mai palid, cu mai puţin impact.
Într-un scenariu ideal, Traian Băsescu se va fi despărţit, chiar dacă abia după plecarea de la Cotroceni, de cea care i-a fost discipol. Fiindcă altminteri Albă ca Zăpada va rămâne asemenea unei „pete negre” în istoria de zece ani a unui preşedinte.