Editorial Constanţa ca scurtmetraj

Constanţa este întotdeauna oraşul lui „aici“ şi mai ales „acum“. Este locul în care previzibilul lipseşte. În care nu te plictiseşti niciodată, deşi, poate, uneori tânjeşti după senzaţia lui dolce far niente. Dar nu în sensul unei stări de lene balcanică, ci în ideea lucrului aşezat, cuminte, statornic.

În oraşul acesta, toate interesele, oficiale sau subterane, toate grupurile, găştile şi găşculiţele şi toţi băieţii cu gulere albe respiră trădarea. Schimbarea continuă. Dezicerea de vechii aliaţi. Renunţarea la vechile principii. Cumva, totul pare să se desfăşoare pe „repede-înainte“. Politic, administrativ şi chiar şi în plan cultural.
În această Constanţă prea alertă, imprevizibilă, degradată, îmi doresc ca parcul să devină, aşa cum bine spune o prietenă a mea, o instituţie publică în sine. O instituţie din care nimeni să nu taie, să nu ciuntească. O instituţie verde, la care să poţi să te-nchini fără însă a avea în minte cine ştie ce planuri imobiliare, cine ştie ce bloc de enşpe etaje ridicat, cum altfel?!, pe un petic de spaţiu verde. Parcurile din Constanţa, atâtea câte au mai rămas, trebuie să devină instituţii. Ar fi, probabil, o minimă dovadă de decenţă a unei administraţii locale care n-a urmărit, în ultimii 15 ani, decât ruinarea spaţiilor verzi în beneficiul afacerilor prietenilor.
În această Constanţă îmi doresc şi readucerea la viaţă a revistei „Tomis“, cea condusă, în cel mai delicat moment al său, de Ion Tiţoiu, maestrul care a tăcut. Care n-a ridicat un deget. Care s-a resemnat în faţa lichidării revistei de cultură de către Consiliul Local Constanţa, acelaşi consiliu în care au activat şi încă activează, printre alţii, profesori universitari, dar şi pretinşi oameni de cultură, de spirit.

În aceeaşi Constanţă vreau o clasă politică ale cărei proiecte, planuri, negocieri durează mai mult de câteva zile, câteva luni. Fiindcă pentru politicienii acestui oraş totul se traduce prin susţinere pe termen scurt, susţinere pentru platformele de socializare, susţinere pentru te miri ce site fantomă, pentru un loc de muncă în administraţie pentru fiul, nepotul, cumnatul. Relaţiile aşa-numite politice sunt, de fapt, mici cârdăşii animate de dorinţe financiare, de relaţii de familie. Culmea este că tot aceia care-şi angajează rudele în sistemul bugetar se trezesc apoi să critice nepotismul reţelei. Deh, de la o vârstă încolo, oamenii uită.

Constanţa este, cum spuneam, pe „repede înainte“. Un scurtmetraj cu actori proşti şi cu prea mulţi figuranţi care prestează ieftin. Un film în nuanţe de gri în care cuvântul dat, înţelegerea principială, un eventual gentlemen’s agreement sunt egale doar cu zero. Vreau însă un lungmetraj. Asumat, muncit, de care să nu-mi fie ruşine. Un lungmetraj care să nu fi fost jucat la masa verde sau negociat transpartinic. Un lungmetraj în care mediocrii să nu mai aibă loc. Nici băieţii buni la toate şi nici cei ajunşi prea repede şi periculos de aproape de factorii de decizie şi, eventual, de candidaturi ridicole.