Corupţie, riscuri şi prietenii Miza pentru magistratură

Noi concursuri pentru intrarea în magistratură se organizează la nivel naţional, pentru „reîmprospătarea“ forţelor actualilor judecători şi procurori. Însă aşa cum statisticile arată tot mai mult în ultima perioadă, mulţi vor, puţini reuşesc. Cu alte cuvinte, mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.
 
Există însă şi un alt aspect care, poate, ar trebui luat în considerare când vorbim despre acest subiect. Iar aici mă refer la faptul că justiţia şi, mai ales, oamenii care o înfăptuiesc, reprezintă unul dintre subiectele fierbinţi ale ultimilor ani, un domeniu în care fiecare om, indiferent de pregătirea sa, pare să fie expert când vine vorba să-şi dea cu părerea despre cum ar trebui împărţită dreptatea. Huliţi şi acuzaţi, la rândul lor, de corupţie sau de interese nelegitime, magistraţii sunt tot mai des ţinta atacurilor de orice fel. Or, în aceste condiţii, nu pot să nu mă întreb de ce vor totuşi unii să devină magistraţi. Aşa cum arătam în ediţiile anterioare, numeroşi constănţeni s-au înscris pe listele doritorilor de magistratură. În paralel, deontologii din toate taberele politice nu mai contenesc să-şi dea cu părerea la televizor despre cât de coruptă este justiţia în România, despre cum procurorii acţionează la comandă şi despre modul în care judecătorii dau verdicte „predictate“, dacă mă pot exprima aşa. Mai mult decât atât, pare că şi judecătorii, şi procurorii înşişi au ajuns să sară unii la gâtul altora, iar informaţiile „din sistem“ se scurg pe bandă rulantă.

Procurorii anticorupţie trimit, la rândul lor, în judecată colegi de breaslă şi de robă, iar judecătorii nu se sfiesc să îşi condamne foştii colegi de birou. Nu spun că e bine sau e rău, pentru că nu sunt în măsură să mă pronunţ. La fel cum nu cred că ar trebui să se pronunţe mulţi dintre cei care o fac - fireşte, la televizor - indiferent de rangul pe care-l au. Revenind însă la subiect, mă gândesc ce-i îndeamnă pe atâţia şi atâţia să se îndrepte spre cariere hulite, domenii în care, dacă eşti un om corect şi un profesionist, aşa cum cere însuşi statutul de magistrat (pe care mulţi îl uită, de altfel), rişti să îţi pierzi prietenii şi, mai rău, să fii împiedicat să îţi desfăşori activitatea, mutat disciplinar fiind în altă circumscripţie, lăsat fără dosar sau chiar ameninţat direct, fără ocolişuri. Cu alte cuvinte, ce avantaje ţi-ar putea asigura o astfel de profesie încât să îţi asumi astfel de riscuri? În plus, revin şi arăt: listele pentru admiterea în magistratură cuprind nenumăraţi candidaţi, din toate zonele ţării. Aşadar, mulţi sunt cei care râvnesc totuşi profesia. Pe de altă parte, este de precizat şi că cei mai mulţi dintre candidaţi pică la examen cu note ruşinoase, însă asta nu-i opreşte să încerce din nou, până când reuşesc. Şi, de ce? Pentru ca, toată viaţa, unul sau altul să îşi dea cu părerea despre cât de corupt eşti, chiar dacă nu eşti, despre cât de slugoi poţi fi sau despre cum execuţi ordine politice? Sincer, cred că miza de a deveni magistrat este foarte mare, dacă acoperă astfel de riscuri şi multe altele.