Editorial Cu tălpile goale pe drum

Cu tristeţe, cu tremur, cu dezamăgire şi cu dor. Dor de bine şi de frumos. Iar înţeleg ce înseamnă indiferenţa, poate uitasem.
 
Pe 7 martie, în jurul orei 18.00, am citit pe Facebook următorul anunţ: „Bunica mea a dispărut astăzi, la ora 7.00. Adusă cu Ambulanța de la Spitalul Județean (Brașov) în Spitalul Tractorul, medicul de gardă a întrebat-o cum se simte, bunica a spus că vrea acasă şi medicul i-a semnat externarea. Bunica a plecat însoţită de o infirmieră care s-a oferit să o ducă la un taxi din spital. (...) Taximetristul nu a luat-o. A fost văzută înfăşurată cu o păturică albă în dreptul patiseriei de lângă Piața Tractorul. Spune că vrea acasă, «la Brăila», şi nu cunoaşte adresa din Braşov. Vă rog… orice detaliu e de ajutor.“ Rugămintea a fost postată de Crina Coliban.
 
Gândul mi s-a dus la bunica mea, care era acasă, aşteptând, ca de obicei, să o sun. Bunica Crinei era singură pe străzi, într-o friguroasă zi de martie, în tricou, pantaloni de pijama şi papuci de casă.
 
Anunţul a declanşat o imensă mobilizare pe Facebook, fiind distribuit de peste 8.000 de ori. În jur de 300 de oameni au pornit, în Braşov, în căutarea bunicii Crinei.
 
La aproape 34 de ore de la dispariţie, bunica, în vârstă de 83 de ani, a fost găsită pe un câmp de la marginea oraşului, când temperatura era de minus 3 grade Celsius. „M-am întors acum din câmp“, scria Crina, pe Facebook. „Părea că doarme, întinsă pe o parte, în noroi. Capul şi-l acoperise cu păturica cu care a plecat de acasă. Bluza de pijama era uşor ridicată şi îi vedeam burta goală pe pământul înghețat. Şi… tălpile goale!“ Crina încheie mesajul cu o promisiune: „Pentru tălpile goale în care te-au lăsat să pleci din spital, Bunico, o să devii Motivul pentru care alți bătrâni nu vor mai muri!“
 
Cine ar fi putut să împiedice un astfel de deznodământ? Răspunsul mă uimeşte. Medicul care a externat-o, în primul rând, agentul de pază al spitalului, infirmiera care a condus-o în staţia de taxiuri, taximetristul care a dat-o jos în momentul în care i-a spus că vrea să ajungă la Brăila. Şi toţi cei care, cu siguranţă, au văzut-o pe străzi. Însă nimeni nu a dorit să se oprească din drum şi să o întrebe dacă este bine. Să o întrebe de ce merge îmbrăcată pe stradă în pijamale, de ce este acoperită cu o pătură. „O bătrână care trăieşte pe străzi“ - parcă aud comentariile.
 
Ştim deja, sistemul medical din România este bolnav, disfuncţional. Dar oamenii care au văzut-o pe bunica Crinei şi nu au alertat Poliţia cum sunt? E atât de greu de recunoscut umanitatea când suntem sufocaţi de măştile pe care alegem să le purtăm zilnic. Şi cum să nu te simţi străin în această lume formată din oameni? O lume în care indiferenţa este îngrijorător de aproape de noi.
 
Nu am cunoscut-o pe bunica Crinei, dar o ştiu pe bunica mea. Ştiu cum priveşte fotografii vechi cu dor, cum lăcrimează când ascultă melodii ce-i aduc aminte de copilărie, cum transmite bunătate cu fiecare gest făcut, cum îmi caută mereu zâmbetul şi cum se îngrijorează când nu-l găseşte. Ştiu că m-a iubit dinainte să mă nasc, aşa cum fac toate bunicile.

Acordaţi prioritate persoanelor în vârstă, atunci când le întâlniţi!