Cultura din Constanţa nu se mişcă. Se târăşte

Pe 27 martie va fi sărbătorită Ziua Mondială a Teatrului. Ion Caramitru, preşedintele UNITER, şi dramaturgul Dario Fo au scris, cu această ocazie, un mesaj către artişti, în cadrul unei campanii umanitare intitulate „Artiştii pentru artişti”. „Astăzi, actorii şi companiile de teatru se chinuie se găsească scene publice, teatre şi spectatori, din cauza crizei”, susţin cei doi oameni de cultură.
Inevitabil, mă gândesc la Constanţa. Un prieten îmi mărturisea, recent, că are un gust amar ori de câte ori citeşte în presa constănţeană vreo ştire, vreo cronică, vreo relatare despre un eveniment pe care îl numim, generic, „de cultură”. Cu prea puţine excepţii, evenimentul este, invariabil, unul de calitate.  Reuşit. De succes. O bucurie. O plăcere. E ceva ce-ţi dă sentimentul unei împliniri spirituale. O experienţă orgiastică, de-a dreptul. Şi relatările cu pricina sunt aşa, indiferent că vorbim despre o lansare de carte în vreo scară de bloc, despre vreo jenantă punere în scenă a nu ştiu cărei piese, despre vreo cântare de fiţe, într-un club care stă prost la capitolul sonorizare.
Eu nu susţin că manifestările de genul ăsta sunt proaste. Sunt, poate, neinspirate. Nici nu cred că ar fi mai bine fără ele. Cred însă că această cultură manifestată în... enclave e insuficientă. E neconvingătoare. Este, uneori, săracă, forţată.
Mie mi-e milă de poeţii care recită din creaţia lor într-o cafenea, doar în faţa a şase, şapte oameni, şi aceia prieteni. Mi-e milă de ei pentru că nu ajung la publicul larg. Mi-e milă de actorii care joacă foarte bine într-o dramă filosofică, spre exemplu, dar care o fac în faţa unei săli pe jumătate goală - şi asta chiar la premieră -, pentru că în Constanţa nu mai există public pentru genul ăsta de piesă. Dacă în cazul celor din urmă critic uneori factorii de decizie din administraţia judeţeană, care au făcut din teatrele şi muzeele constănţene un fel de „şaorma cu de toate”, în ceea ce-i priveşte pe primii nu pot să nu resimt o oarecare dezaprobare. Pentru că se complac în forma asta de cultură enclavizată. Pentru că nu-şi popularizează evenimentele decât pe Facebook, renunţând astfel, a priori, la o parte din potenţialii participanţi la eveniment şi pentru că, ceea ce mi se pare mai grav, invită la astfel de acţiuni, în calitate de critici, tot soiul de scriitori care, pe lângă opera proprie, au mai slujit şi opera Fostei Securităţi. Ei bine, n-am cum să nu mă enervez. N-are cum să nu-mi displacă fenomenul ăsta.
Pot să înţeleg că avem nevoie şi de o oră de lectură în nu ştiu ce cafenea sau de o scenetă jucată, vara, pe o terasă pe bulevardul Mamaia. Dar nu pot şi nu vreau să înţeleg de ce unii dintre tinerii oameni de cultură ai Constanţei tac, stând cu mâinile în sân în faţa evidenţei: cultura instituţionalizată din Constanţa suferă. Şi încă mult. Cu evenimentele sporadice din gaşca nu ştiu cărui poet lucrurile nu se mişcă. Eventual, se târăsc.
Aşa sărăcăcioase cum sunt, în Constanţa încă există scene. Şi asta în ciuda celor care-au dorit să le prefacă în praf şi pulbere. De ce nu urcaţi mai des pe ele, artiştilor?