Editorial Cât costă tăcerea intelectualilor din Constanţa?

Intelectualul din Constanţa nu se manifestă în mediul în care se exprimă un „omolog“ al său din Cluj, spre exemplu. Din Iaşi, din Bucureşti, din Sibiu. Aici, lucrurile sunt mai... low profile. Atmosfera are „condimente“ balcanice, iar lenea, compromisul, „combinaţiile“ din interes, de context, au un rol bine definit. O fi vorba, probabil, de o oarecare insatisfacţie şi-o culpabilitate a intelectualilor constănţeni, dar senzaţiile astea sunt mereu trecute sub tăcere. Spre exemplu, este infinit mai uşor să te prefaci că nu vezi în ce hal de deprimantă degradare a ajuns Cazinoul, decât să ieşi public să vorbeşti, să semnalezi, să te scandalizezi. Dacă treci pe lângă problemă, altfel spus, pe lângă dispariţia fizică a unei forme de cultură şi de artă, te poţi preface perfect că problema în sine nu există. Este comod. Este mai sigur. Mai... igienic.
Intelectualii din Constanţa sunt bolnavi de lipsă de reacţie. Sunt supuşi şi fixaţi mai ales pe satisfacerea propriilor interese. Nu toţi, e drept, însă dezinteresaţii, dacă-i putem numi aşa, rămân totuşi cu vina tăcerii. Cu vina de a trăi blocaţi într-o oarecare dictatură locală, într-o pânză de păianjen din care nu vor să iasă, căci întregul lor „eşafodaj“ s-ar putea prăbuşi, aşa-numitele lor cariere ar fi ruinate, locurile lor de muncă ar fi puse în pericol.
Vorbesc despre directori de instituţii de cultură din Constanţa, dintre care, unii, sponsori PSD la nivel local. Ceea ce, să ne-nţelegem, nu este a priori o vină. Devine însă una atunci când aceşti directori pun deasupra bunăstării instituţiilor pe care le conduc diverse interese de gaşcă, transformându-se, astfel, din oameni competenţi, în şmecheri.
Vorbesc despre nulităţile promovate în universităţile constănţene, oportunişti de mare clasă, oameni fără caracter şi fără consecvenţă. Sunt cei care au „ars“ câteva etape, au sărit peste ele, sunt cei propulsaţi peste noapte în funcţii-cheie, în pofida faptului că, la bază, sunt nişte bieţi mediocri.
Vorbesc despre marii artişti plastici ai oraşului Constanţa şi, în egală măsură, despre cei care au tăcut mişeleşte atunci când revista de cultură „Tomis“ a fost „lichidată“. N-am înţeles niciodată de ce lui Ion Tiţoiu i se spune „maestre“. Am înţeles-o şi mai puţin după închiderea publicaţiei, al cărei manager era, la momentul respectiv, acest Tiţoiu.
Problema intelectualilor din Constanţa nu este aceea că ar participa la jocul politic, ci aceea că nu se poziţionează în sfera publică faţă de o cauză, un proiect, un deziderat. Au ales beneficiile, funcţiile, sinecurile. Au îmbrăţişat această confortabilă tăcere, obscenă prin definiţie. Au devenit, într-un fel, nişte derbedei culţi, îmbătrâniţi în rele. Cât o costa tăcerea lor?