Editorial Cu ce este mai copilărie copilăria copiilor de-acum comparată cu cea de altădată

Eu, cel puţin, când mă gândesc la vremea copilăriei mele, când „Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă izvor“, chiar nu greşesc cu nimic.
Pentru că umblam creanga, de dimineaţa până seara, nu mă punea nimeni să fac nimic, iar uneori, noaptea, chiar dormeam în pădure, cu calul legat de un ţăruş metalic, la păscut.
Dar şi cu un câine pe-aproape, care lătra toată noaptea la greieri sau la broaştele ce ţopăiau prin frunza uscată căzută de la stejari.
 
Eu nu am apucat, în vremurile copilăriei mele, sau cel puţin nu cunosc situaţii în care copiii să fi fost puşi să facă diverse munci, unele ajungând chiar la forme de sclavie precum vedem azi destul de frecvent.
Copilăria noastră, a mea, a fost copilărie.
Nu am avut parte nici eu, nici mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut de ceva care să ne fi sacrificat copilăria şi nici nu am fost sacrificaţi în numele unui ideal al părinţilor. Acela ca fiul sau fiica lor să fie cu un pas mai sus decât ei.
Şi să-i chinuiască pe copii prin tot felul de profesori, să ajungă pianişti, violoncelişti, matematicieni, alpinişti şi câte şi mai câte.
Asta pentru că tot vorbim zilele astea de performanţele la care ar fi trebuit să ajungă nişte copii care acum sunt deja înmormântaţi, după ce au fost sacrificaţi în numele dorinţelor bolnave ale unora care se cred mai mult decât sunt.
 
Şi parcă-mi vine să întreb: există vreo diferenţă între sclavia intelectuală, la care sunt supuşi unii copii, în numele formării persoanei şi personalităţii, şi cea la care sunt supuşi copiii duşi la muncă, pe câmp sau mai ştiu eu pe unde, la vârste destul de fragede?
Şi într-o situaţie, şi în alta, fără voia lor, doar pentru că aşa vor cei mari, care decid şi pentru cei ce nu pot avea o reacţie.
Uneori, în numele snobismului. Care funcţionează pe principiul să fie şi al meu, nu doar ai altora.