Editorial De ce merită România un Nobel pentru Literatură

Viaţa în România, unde „ştim noi mai bine cum stă treaba!“, merită un Nobel pentru Literatură, pentru dibăcia începuturilor, pentru potrivirea nuanţelor, pentru freamătul DNA-ului care a ajuns până la vârful politicii româneşti şi pentru vocile înăbuşite de fiorul cătuşelor. Ce sunete frumoase!
 
Toate calculele matematice, financiare şi morale au fost date peste cap de combaterea corupţiei. Cei care se credeau infailibili, invulnerabili, cei care îşi regizează viața mizând pe naivitatea altora, cei care fură cu poftă, fură obraznic, cei cu pile („fraţii“, „cumnaţii“, „prietenii“), toţi de mai sus... nu mai sunt ce au fost. Odată prinşi, se declară victime. Ale cui?! Ale manevrelor politice, desigur. Cred că nu ne vom mai lăsa seduşi (a se citi „păcăliţi“) de aspectul lor delicat. Miroase a lipsă de coerenţă, de responsabilitate, nu vi se pare?
 
Viaţa celor care ar fi trebuit să ne conducă cu onoare, transformată într-o piesă de teatru ieftin, se desfăşoară în faţa ecranelor televizoarelor. Personajele care ţin capul de afiş sunt: o Românie chinuită, o politiciană controversată, un fost preşedinte, dătătorii din coate, adepţii oportunismului, „privilegiaţii“ şi urmaşii acestora. Dosare şi procurori. Dosare şi frică. Dosare şi trădare între ei. Dosare şi interese expuse.
 
Trăim nişte vremuri interesante, cu nervi şi freamăt, dar, în acelaşi timp, triste. E bine şi aşa. Însă cred că ar trebui contraindicate speranţele deşarte că se va schimba azi, mâine, anul acesta ţara în bine. Combaterea corupţiei e abia la început.

Anul trecut, am încheiat un editorial cu întrebarea „Venir-ar ani buni peste noi?!“. Nu ştiu nici acum. Însă îmi doresc ca viaţa în România să nu mai fie o provocare. Să nu mai existe stele norocoase în buzunarele celor cu funcţii şi să nu mai fie găsite soluţii uşoare şi benefice pentru unii.