Editorial Elena Udrea şi papagalii de campanie

Nu mai surprinde pe nimeni faptul că fosta pedelistă Elena Udrea îşi doreşte să candideze pentru mandatul de preşedinte al României. E, până la urmă, o dorinţă justificată, fiindcă Udrea este un candidat cu notorietate, care a dat cu mopul în campanii electorale, care a croşetat în platouri de televiziune, care, în urmă cu nouă ani, în calitate de şefă a Cancelariei prezidenţiale, a băgat rapid Norvegia în UE şi i-a „numit“ un preşedinte.

Determinarea ei de a candida la prezidenţiale vine, poate, şi din faptul că a reuşit ce nu au reuşit mulţi până acum: să îndepărteze într-un timp foarte scurt figurile „spălate“, (relativ) curate ale unei Românii etern parazitate de traseişti, de oportunişti fără moralitate, de curve de partid fără principii. Baconschi a părăsit PMP, Papahagi s-a dezis de partid. Diaconescu a avut o jenantă ieşire din scenă, iar de Funeriu nu se mai aude nimic. Toţi „oamenii preşedintelui“ au spălat putina. Sigur, ca nişte bărbaţi integri, au făcut şi au zâmbit frumos în campania electorală pentru europarlamentare şi şi-au plâns ulterior de milă pe Facebook. Asta, sigur, după ce au stat drepţi în faţa, în spatele, de-a stânga şi de-a dreapta Elenei Udrea.

Candidatura Elenei Udrea la proximele alegeri prezidenţiale nu mai surprinde, spuneam, pe nimeni. Ştiu însă o grămadă de oameni indignaţi, scandalizaţi de-a dreptul de faptul că această cucoană, deosebit de interesată de binele propriei sale persoane, n-are nicio ezitare în încercarea sa de-a juca în politica „înaltă“. Mă întreb cum s-ar putea prezenta Udrea la un summit pe marginea securităţii nucleare. Sau la Summitul Partidului Popular European, spre exemplu. Vreun summit neserios nu ştiu, căci l-aş fi menţionat.

Despre ce vorbim, de fapt? Despre trista tentativă a unei doamne blonde cu o ambiţie care-mi repugnă de-a candida acolo unde oameni mai motivaţi nu s-au aruncat şi nici n-or s-o facă. Dar vorbim, în egală măsură, despre bărbaţii care-i sunt devotaţi, de papagalii care-şi manifestă oriunde, oricum, oricât loialitatea faţă de ea, fără a lua în calcul vreun moment că limita dintre firesc şi ridicol a fost de mult depăşită.
Mi-e cumva milă de băieţii săi de mingi, cei veşnic dispuşi să adune scamele, să aduleze scârbos, să facă tone şi tone de poze cu, de-acum, candidata. Şi totuşi, aceşti papagali de campanie îşi merită umilinţele. Convertiţi şi reconvertiţi la „cultul“ Elena Udrea, bărbaţii care tac lângă „doamna Elena“ nu merită prea mult respect.