Editorial Nu mai faceţi experimente pe copiii noştri! Despre copiii fără copilărie

Poate sună un pic cam dur sau poate aceste vorbe sunt ca un duş rece, dar cu sinceritate vă spun că asta am simţit, asta am gândit şi asta îmi vine să strig de fiecare dată când vine vorba despre sistemul de învăţământ de la noi. De fiecare dată când văd exemple de probleme pe care trebuie să le rezolve copiii în clasa zero, postate pe diferite grupuri de părinţi care nu ştiu cum să îşi mai îndrume copiii, nedorind să îi trimită cu tema nefăcută, dar nici să îi iniţieze, de pildă, în tainele logaritmilor de la o vârstă aşa de fragedă (şase ani).
 
Exagerez cu logaritmii? Ei bine, e doar o problemă de timp, veţi vedea. Veţi vedea că, dincolo de problemele cu necunoscute pe care acum le fac în clasele primare, deşi, pe vremea mea, se făceau în ciclul gimnazial, în curând se vor introduce şi integralele în clasa a III-a, să zicem.
 
Pentru că micuţii, pot, nu pot, vor, nu vor, se adaptează. Pentru că noi, părinţii, nu zicem nimic. Pentru că profesorii ori învăţătorii nu au când să mai zică ceva, pierduţi în provocarea de a ţine pasul cu o programă ce se schimbă veşnic peste noapte.
 
Şi aşa ajung „domnii de la minister“, care puţin probabil să îşi dea seama exact cum afectează deciziile lor vieţile celor mici, să decidă pentru generaţiile viitoare. Să decidă că nu merită copilărie, vacanţă, joacă. Să decidă să fie într-o continuă luptă de a ţine pasul cu programa. PROGRAMA. Asta îi interesează pe dumnealor. Şi numai asta. Nicidecum viitorul copiilor noştri. Nu mă înţelegeţi greşit. Cred foarte mult în utilitatea şcolii, în procesul de învăţare, în dascăli. Cred şi am respect pentru toate acestea şi susţin şcoala şi învăţatul, nu sunt adeptul ideii de a creşte copiii într-un glob de sticlă şi a-i scuti de orice responsabilitate pe orice plan. Dar de la asta şi până la a-şi pierde copilăria în lupta cu o programă gândită nu-ştiu-cum de nu-ştiu-cine, e cale lungă.
 
Vreau ca micuţii mei să se bucure să meargă la şcoală, să o facă din curiozitate şi cu plăcerea de a descoperi lucruri noi. Dar când aceste aspecte sunt umbrite de imperative de neînţeles pentru mine şi cred că şi pentru alţi părinţi şi profesori, deopotrivă, atunci cred că e cazul să tragem un semnal de alarmă. Plus că nu puţini sunt profesorii care şi-au dat seama că mecanismul de a învăţa, de a descoperi lucruri noi, miraculoase, prin intermediul şcolii, este compromis de programele supraîncărcate şi au încercat să facă ceva în privinţa asta. Însă li s-a transmis, mai direct sau mai ocolit, să stea în banca lor. Nu doar copiii, ci şi profesorii sunt victimele acestui sistem.
 
„Domnilor de la minister“, vă rog, nu mai faceţi experimente pe copiii noştri, întrebându-vă câtă materie peste nivelul lor pot asimila! Învăţaţi-i să fie oameni responsabili, adulţi de viitor. Dar, până atunci, lăsaţi-i, vă rog, să îşi trăiască, măcar un pic, copilăria!