Plecăm doar pentru a ne întoarce

Număram cuminți cum treceau clipele, săptămânile, lunile. Și tot așa până treceau anii și venea vremea să plecăm de acasă. Ce moment dorit, visat și așteptat! Ușa se deschidea și plecam. Șiroaie pe obrajii voștri își găseau loc, iar noi simțeam că suntem gata de orice! Munți, pregătiți-vă să vă mutăm din loc!
Și așa ușa se închidea. După ea eram noi, cu zâmbetul nostru ștrengăresc, cu rucsasul plin de vise care de care mai trăznite, cu cerul înainte și gândul ascuns că voi nu o să vă schimbați niciodată adresa. Eram gata de orice.
De am fi știut că habar n-aveam de nimic, dar ce noroc pe noi, că voi, voi ne-ați pregătit.

Ne-ați spus că lumea e rea și bună. Pe cea rea să nu o băgăm în seama, nu-i de noi, dar, dacă stă în puterile noastre să o schimbăm, atunci să ne agităm, să ne ridăm pentru ea. Dacă dăm de cei buni, să-i prețuim, să creștem odată cu ei.
Dacă credem într-o idee, să ne julim pentru ea! Da, să ne julim. Nu-i nimic, există tot felul de pansamente, spuneați. Să ne luăm la trântă cu îndoielile noastre și să fugim cu visele. Să râdem cu oameni buni. Și să înțelegem că acolo unde nu suntem doriți, nu e de zăbovit, e un semn să mergem mai departe.
Ne-ați spus să pășim atent și să deschidem ochii mari. În drumul nostru uneori o să dăm de pietre, să avem grijă să nu ne împiedicăm. Alteori o să dăm de gumă de mestecat, să nu ni se lipească de piele. Rareori, spuneați, o să dăm de flori, mare grijă să nu le călcăm.

Spuneați că e important să înțelegem. Cine suntem. Ce vrem, ce nu vrem. Când, cum, cu cine. Să ne întrebăm mereu. Să nu ne mințim pe noi. Pentru că atunci, atunci se duce naibii tot.
Ne-ați spus că e posibil să pierdem totul într-o secundă, noi râdeam. Că relații care păreau perfecte or să se ducă, noi dădeam dezaprobator din cap. Că uneori o să facem lucruri pe care nu le dorim, noi, noi ziceam că nu. Ce să știm...
Să vorbim! Să punem cuvinte în propoziții. Să mărturisim, să dăruim, să construim castele și să nu ne supărăm când sunt distruse de alții.
De câte ori ne-am certat cu voi... Uși au fost trântite. Cuvinte aruncate, unele sunt acum uitate, altele... Păstram mult supărarea. Până ne trecea. Apoi vă căutam cu privirea. Refuzam mereu să vă dăm dreptate. Știam noi mai bine, așa ne ziceam. Am și plâns cu voi, dar nu ne place să recunoaștem.
Să alergăm, spuneați mereu. Să alergăm până găsim locul. Care? vă întrebam. Locul! Acolo, în părticica aia, unde inima bate tare.
Acum au trecut clipe, săptămâni și luni. Ne bate inima tare. Suntem în fața ușii care știm că se va deschide mereu. În spatele ei vor fi mereu ochii ăia care știu, ochii care ne-au învățat, ochii care ne iubesc și ne vor iubi chiar și după... La mulți ani, mama!
 

Rodica MITU, studentă anul II Jurnalism, Universitatea „Andrei Şaguna”