Ceea ce se întâmplă la momentul actual cu echipa Mazăre-Constantinescu-Strutinsky şi cu cei care, ani buni, le-au fost fideli colaboratori şi executanţi abili seamănă cumva cu finalul unei lumi. Dar nu doar din punct de vedere politic şi din punct de vedere al afacerilor. Se prăbuşeşte, de asemenea, o lume a funcţionărimii semi-analfabete şi nesimţite. O lume pentru care principiul transparenţei decizionale nu conta deloc. Dacă vreţi, o lume în lume, ca o povestire în ramă. Acest stat în stat dă semne că se apropie de sfârşit. Spre exemplu, toţi ziariştii din Constanţa îşi amintesc cum, cu nişte ani în urmă, dar nu mulţi, făceau rost de proiectele de hotărâre „pe sub mână“, de la vreun consilier local, pe un CD, sub protecţia anonimatului, de parcă ne-ar fi fost vândută cine ştie ce formulă magică a nemuririi. Era interzis ca proiectele pe care municipalitatea urma să le transforme în hotărâri să ajungă în atenţia cetăţeanului de rând înainte de a fi votate. Ca şi când plătitorul de taxe şi impozite din Constanţa ar fi trăit pe Lună, nu în oraşul acesta.

Se termină, poate, această lume care a permis ca o clădire aşa cum este Cazinoul din Constanţa să devină o ruină în care mirosul de urină, pescăruşii morţi, pereţii scorojiţi şi ferestrele sparte vorbesc de la sine. Vorbesc despre nepăsare, despre incompetenţă, despre uriaşe orgolii politice, despre interese absconse. Lumea asta a lăsat ca una dintre puţinele clădiri în stil Art Nouveau din Constanţa, clădire ce figurează pe lista monumentelor de interes naţional, să devină ceea ce este astăzi: o oglindă a administraţiei locale, o oglindă cu imense crăpături.
Se termină, poate, lumea în care Palatul Reginei Maria a fost vândut ca şi când ar fi fost un chioşc, un mall, un spaţiu comercial oarecare. În ce ţară civilizată se mai întâmplă aşa ceva? În ce alt oraş din România istoricii tac? Nu l-am auzit pe senatorul liberal Puiu Haşotti, fostul ministru al Culturii, să deplângă soarta palatului. La fel cum nici pe Gabriel Custurea, directorul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie, nu l-am auzit să sufle ceva pe marginea acestui subiect. Ştim, intelectualii din Constanţa tac. Încă tac.

Ceea ce se întâmplă acum cu mai-marii acestui judeţ are, simbolic, semnificaţia închiderii unui circ. Sau, ca să fim mai aproape de realitate, a finalului unui carnaval. Nu doar a celui din staţiunea Mamaia, definiţie a kitsch-ului, expresie a megalomaniei şi a exhibiţionismului, ci a unui carnaval perpetuu în care nişte aleşi locali s-au tot jucat de-a faraonii. Până în punctul în care, fără cale de întoarcere, lumea lor a început să se termine.