Interviu online Medicul Claudia Tatarici - „Lucrul în Urgenţă îţi aduce foarte multe satisfacţii, pentru că reuşeşti să ajuţi pacienţii în momente critice“

Sute de cazuri şi intervenţii. Unele mai grele, altele mai uşor de gestionat, dar toate contra cronometru. Răsplata cea mai mulţumitoare: recunoştinţa oamenilor salvaţi şi satisfacţia de a face un bine. Dar există şi reversul. Echipaje de pe ambulanţă care au fost agresate de aparţinătorii celor pentru care s-a solicitat ajutorul. Aceste scenarii, cu bune şi cu rele, fac parte din viaţa celor care salvează vieţi. Din viaţa salvatorilor de la ambulanţă. Ei le acceptă sau încearcă să le accepte, atât timp cât salvează viaţa celor care le solicită ajutorul.
 
Despre toate acestea am discutat cu Claudia Tatarici, medic şi purtător de cuvânt al Serviciului de Ambulanţă Judeţean Constanţa. Claudia Tatarici a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii „Ovidius“, iar în anul 2001 a început activitatea la Serviciul de Ambulanţă Judeţean Constanţa. De atunci, zi de zi, sare în ajutor celor care au nevoie. De atunci, salvează vieţi.
 
Doamnă doctor, cum v-aţi ales această meserie? Dacă aţi fi acum la momentul deciziei, aţi alege alt drum?
 
Când eram în şcoala generală, am hotărât să urmez liceul sanitar, pentru a-i ajuta pe cei din jurul meu. La acel moment, bunica mea era bolnavă şi m-am gândit că o pot ajuta într-un fel. Dacă ar fi să mă întorc în timp, aş alege aceeaşi meserie, adică aş dori să lucrez tot în sănătate.
 
Cu ce gânduri aţi ajuns la Serviciul de Ambulanţa Judeţean Constanţa? Aveaţi emoţii?
 
Când am terminat anul de stagiatură, am căutat un loc de muncă. Mi s-a spus că s-a scos un post de medic la Serviciul de Ambulanţă al judeţului Constanţa şi m-am înscris la concurs. Deşi în facultate am „fugit“ de stagiile de la ambulanţă, pentru că munca în Urgenţă o consideram foarte grea şi cu multă răspundere.
 
Care a fost primul caz la care aţi participat?
 
Primul caz mai grav de când m-am angajat la Ambulanţă a fost un pacient de 42 de ani, din localitatea Nuntaşi, care era în comă hipoglicemică. Norocul meu a fost că în echipaj eram cu o asistentă cu experienţă şi care m-a ajutat, m-a liniştit că totul va fi bine. La Ambulanţă, spre deosebire de cabinetul medical, munca este în echipă: medic-asistent-ambulanţier. Am avut şansa să lucrez la începutul carierei cu asistenţi cu experienţă, de la care am învăţat foarte multe. Când termini facultatea, ştii teorie, dar practică, mai puţin.

 
Care e cel mai frumos lucru pe care l-aţi făcut până acum?
 
La Ambulanţă, mă ocup şi de voluntari (elevi, studenţi, persoane care vor să înveţe să acorde primul ajutor), de copii care vin săptămânal, şi încerc să le prezint partea frumoasă a medicinii de urgenţă. Îmi plac foarte mult copiii şi, astfel, încerc să petrec cât mai mult timp alături de ei. La Ambulanţă vin foarte mulţi elevi pentru voluntariat, pentru a se convinge dacă sunt făcuţi pentru o carieră în medicină, pentru a putea lua o hotărâre.
 
În cazul în care nu se mai poate face nimic, ce simţiţi atunci când vă moare pacientul în braţe, cum se spune?
 
Am avut astfel de momente în carieră, din păcate. În acele momente te simţi neputincios, îţi vine să ţipi, să urli, să spui ca viaţa este nedreaptă, uneori. Mai ales când este vorba despre persoane tinere sau copii. S-a întâmplat. Acum un an, am fost în localitatea Lumina, la un copil de 10 -12 ani, inconştient, părinţii l-au scos din casă şi l-au adus, disperaţi, la maşină. Am făcut protocol de resuscitare timp de o oră, şi, din păcate, a trebuit să declar decesul. A fost cumplit şi foarte greu să cobor din ambulanţă şi să le spun părinţilor că băiatul lor a decedat. A fost cumplit să le dau părinţilor vestea, pentru că şi eu sunt părinte.
 

Cum vă simţiţi când sunteţi ocărâţi, blamaţi, înjuraţi, atunci când oricui i se pare că aţi ajuns prea târziu la pacient?
 
Eu îi înţeleg pe aparţinătorii pacienţilor, cărora li se pare o eternitate până vine ambulanţa, dar şi noi suntem oameni şi încercăm să ajungem cât mai repede. Câteodată întâmpinăm dificultăţi şi în trafic, iar altă problemă este numărul mic de echipaje. În Constanţa, sunt şapte echipaje cu asistent şi două echipaje cu medic, pe o tură de 12 ore. Un echipaj efectuează 10-12 solicitări. Numărul de solicitări este foarte mare şi nu avem suficient personal. Normal, atunci când suntem jigniţi, ne simţim nedreptăţiţi, deoarece noi încercăm să facem tot ce se poate.
 
Dintre cazurile pe care le-aţi avut, este vreunul care v-a rămas în mod special în memoria afectivă, care v-a emoţionat?
 
Mă angajasem de puţin timp la Ambulanţă şi eram de gardă la substaţia Năvodari. Într-o noapte, la ora 3 dimineaţa, am fost solicitaţi în localitatea Corbu, pentru o pacientă de 34 de ani, inconştientă. La locul solicitării, am găsit o pacientă în stop, am făcut protocol de resuscitare timp de o oră, dar, din păcate, am declarat decesul. Băieţelul pacientei de 4-5 anişori a început să ţipe că nu i-am salvat mama, iar ţipetele lui mi-au rămas întipărite în minte.
 
Care a fost cea mai mare provocare din cariera dvs.?
 
În anul 2012, am participat la Concursul Naţional de Ambulanţe, la Timişoara. Echipajul nostru a ocupat locul III. A fost o provocare pentru mine să concurez cu echipaje din toata ţara şi a fost o bucurie să ocupăm un loc decent. Iar în anul 2014, când a fost organizat acest concurs în Mamaia, am fost în juriu. O altă provocare din viaţa mea.
 
Aveţi idee la câte cazuri aţi intervenit în anii petrecuţi la Serviciul de Ambulanţă Judeţean Constanţa?
 
Nu am făcut niciodată un calcul, ar trebui să înmulţim şapte-opt cazuri cu 12 ore, înmulţit cu 20 de ture pe lună, înmulţit cu 12 luni, înmulţit cu 16 ani!
 
Care este senzaţia pe care o ai atunci când eşti în maşină în drum spre un caz?
 
Atunci când eşti în maşină în drum spre caz, stabileşti cu echipajul cu ce aparatură mergi la adresa respectivă, în funcţie de motivul solicitării. Încercăm să fim calmi, liniştiţi, şi să vedem ce pacient avem.
 
Ce fel de cazuri sunt cele mai frecvente?
 
Echipajele cu medic merg, de cele mai multe ori, la pacienţi cardiaci, care se decompensează, accidente vasculare, accidente rutiere. Solicitări pe care noi le considerăm de cod roşu, adică urgenţă majoră.
 
Care este cea mai mare satisfacţie pentru un angajat al Serviciului de Ambulanţă?
 
Cea mai mare satisfacţie pentru un angajat este atunci când un pacient ieşit din stop cardio-respirator îşi recapătă funcţiile vitale. În urmă cu trei ani, am fost solicitaţi pe strada Dezrobirii, la un pacient aflat în stop cardio-respirator. I-am aplicat un şoc cu medicaţie adecvată, cordul a pornit, iar pacienta trăieşte şi azi. Un final fericit.
 
Ce vă dă putere şi încredere să mergeţi mai departe în meseria pe care aţi ales-o?
 
Un motiv este reprezentat de realizările profesionale, recunoştinţa celor din jur. Lucrul în Urgenţă îţi aduce foarte multe satisfacţii, pentru că reuşeşti să ajuţi pacienţii în momente critice, în care fiecare secundă contează.
 
Cum aţi reuşit să împăcaţi viaţa profesională cu cea personală?
 
Sunt o norocoasă, pentru că şi fiica, şi soţul meu m-au înţeles şi m-au susţinut întotdeauna. Mă bucur foarte mult că fiica mea doreşte să urmeze Facultatea de Medicină şi mereu spun că Dumnezeu mi-a dat un copil mult mai bun decât am cerut. Când nu sunt la serviciu, încerc să petrec cât mai mult timp cu ei.
 
Întrebări de la cititori:
 
Mihaela: Am înţeles că din echipaj fac parte şi voluntari. Este vreunul care v-a atras atenţia în mod deosebit că ar avea o afinitate spre ceea ce face?
 
Claudia Tatarici: Da, am avut trei ani o voluntară, studentă la Medicină la acea vreme, Cristina. Un copil extraordinar de bun, care urmează să plece în Elveţia pentru a profesa la o clinică de neuropsihiatrie. Mă bucur că sunt foarte mulţi tineri care doresc să înveţe să acorde primul ajutor, pentru că nu se ştie niciodată când au nevoie de asemenea cunoştinţe.