Duminică se mâncă ultimele bucate „de dulce” cu brânză Obiceiuri şi datini de Lăsata Secului pentru Postul Paştelui

În acest an, postul Paştelui începe pe 18 martie şi se încheie pe 4 mai. Duminică, 17 martie are loc un eveniment cunoscut şi respectat de către toţi credincioşii, constituind un pas important spre perioada de reculegere şi reţinere ce precede sosirea Sfintelor Sărbători Pascale.

Ne referim la obiceiul numit în popor Lăsata Secului, după care imediat începe Postul Paştelui. Aşadar, duminică se vor mânca ultimele bucate „de dulce” cu brânză , pentru că de luni credincioşii intră într-o perioadă mai lungă de cumpătare şi restricţii.

De fapt, sunt două etape, prima numită Duminica Înfricoşatei Judecăţi, ce a avut loc pe 10 martie, când s-a lăsat sec de carne, precum şi cea mai importantă, Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, atunci când se lăsă sec de brânză. Dacă analizăm puţin semnificaţia denumirii pentru publicul larg, trebuie să spunem că termenul este sinonim cu ideea de uscat, fără grăsime, cu alte cuvinte mâncare de post.

Biserica ortodoxă pune accentual însă pe curăţirea noastră spirituală, pe cumpătare în toate, inclusiv din punct de vedere alimentar. Aşadar, acest „sec” vizează accederea spre o stare spirituală aparte, prin pocăinţă şi rugăciuni, frecventarea bisericii, atitudine de smerenie şi, fireşte, respectarea cu stricteţe a canoanelor impuse în privinţa mâncării. Semnificaţia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai vizează în chip plastic momentul pierderii Tărâmului Fericirii, a Edenului. Dar pe care l-am putea recâştiga, tot simbolic, printr-o atitudine cucernică, prin umilinţă, supunere şi post, care, dincolo de restricţiile culinare înseamnă un serios exerciţiu de voinţă, de stimulare a autocontrolului.

Caii lui Sântoader şi fetele bătrâne

În trecut, sătenii considerau că a venit momentul de cumpănă între Noul şi vechiul An Agricol, având loc felurite ritualuri de „îmbătrânire şi înnoire a timpului”, presărate cu serbări ciudate, numite „Săptămâna Nebunilor” şi „Caii lui Sântoader”. Era, totodată, obiceiul ca în duminica dinaintea Postului Mare „fetele bătrâne”, cele care nu aveau un iubit şi nici şanse de măritiş, să nu se distreze ca ceilalţi. Ele trebuiau să ţină post negru, fără mâncare, fără un strop de apă de dimineaţa până la asfinţitul Soarelui, în speranţa că vor găsi până la urmă şi ele un soţ şi se vor aşeza la casa lor după Paşte.

O altă datină este legată de aprinderea pe înserat a unor focuri pe dealuri. Ele semnifică purificarea, alungarea forţelor răului, perpetua renaştere la viaţă, constituind reminiscenţe ale străvechiului Cult Solar al geto-dacilor. Flăcăii adună lemne uscate şi fac un rug mare de tot, dansează în jurul lui, chiuie, rotind crengi aprinse, realizând spirale scânteietoare, ce se văd până departe în sat. Exista obiceiul ca să se dea foc şi unei roţi de car sau a uneia făcute din nuiele, de care se leagă paie cărora li se dă foc, fiind împinsă la vale spre a se rostogoli. În prima zi după Lăsatul Secului se prepară borş, un ingredient nelipsit din preparatele consumate în Postul Paştelui, prilej pe vremuri pentru gospodine de a-şi etala priceperea. Babele satului făceau odinioară vrăji şi descântece, pentru ca borşul să iasă acru şi bun, fiind şi un remediu natural în tratarea unor boli. Caii lui Sântoader era văzuţi ca nişte duhuri fantasme sub formă de centauri. Apăreau în imaginaţia şi poveştile sătenilor ca nişte feciori cu coadă de cal şi copite ascunse în opinci, care cutreierau în aceste nopţi pentru a pedepsi femeile care lucrau în şezători sau petreceau. Cel mai cumplit dintre ei era Sântoaderul cel Şchiop sau Sântoaderul cel Mare. De aceea, fetele şi femeile care se ştiau vinovat îşi ascundeau fusele şi furcile de tors, greblele, grapele. De asemenea, puneau vasele cu gura în jos pentru a nu intra în ele spiritele malefice!