Legenda lacului Siutghiol Un sat cu oameni răi s-a scufundat. În loc a apărut o apă mare şi adâncă

De-a lungul Mării Negre, în preajma staţiunilor, sunt o mulţime de lacuri despre care geografii spun că au fost gurile unor râuri de odinioară, care se vărsau în mare şi care mai târziu au fost despărţite de ea prin acţiunea valurilor ce au depozitat de-a lungul litoralului o fâşie lată de nisip.

Printre aceste lacuri stau limane, aflate pe litoralul românesc, este şi lacul Siutghiol, alimentat de apele dulci subterane al Dobrogea, cel mai apropiat lac dulce din lume faţă de o mare sau un ocean. „Pământul dobrogean, spune marele geograf G.Vâlsan, poartă în sine atâtea ruine străvechi, încât a căpătat însuşirea de a păstra, prin toate prefacerile sale, tradiţii care ating mai multe secole de vechime, iar uneori se urcă până la antichitate”.

Tradiţia, care a păstrat până în zilele noastre însemnările făcute de-a lungul timpului de diverşi călători, precum şi o serie de documente, atestă că lacul cu apă dulce din preajma frumoasei staţiuni Mamaia a fost cunoscut iniţial sub numele de lacul lui Ovidiu (laculi Ovidii, Lagoul Ovidovului, Iezerul lui Ovidiu). În anul 1802, „Monitorul” şi unele reviste din Paris, înregistrând ştiri din Dobrogea, în legătură cu săpăturile arheologice din apropierea gurilor Dunării, unde s-a găsit un mormânt din epoca română, scriau că aceste ţinuturi sunt cunoscute din vremuri sub numele de Laculi Ovidii.
   
Denumirea de Siutghiol (sau Lacul de lapte) consemnate în broşura doctorului francez Camille Allard, provine de la satul Mamakkioi, înregistrat pe harta statistică încă de la 1855, sau Canaraghiol, de la satul vecin Canara, menţionat pe hartă la 1856, şi a fost dată mult mai târziu, în timpul dominaţie turceşti în Dobrogea. Sub lumina strălucitoare a zilelor de vară, lacul oferă un atrăgător divertisment celor care poposesc astăzi pe acest meleaguri. De aici, de la Mamaia, zilnic, două vaporaşe spintecă valurile lacului Siutghiol, ducând sute de turişti la insula lui Ovidiu.  (Cartea „Insula lui Ovidiu, scrisă de Titus Cergău, apărută în anul 1979).

Seit Agi, un cafegiu din Taşaul, povesteşte cum a apărut lacul Siutghiol.

„De mult, unde se află azi lacul Siutghiol, era un sat cu oameni răi. Nu primeau pe nimeni la ei. Într-o zi de sărbătoare, când locuitorii erau pe la casele lor, un om s-a strecurat pe nesimţite în sat. A cerut găzduire peste noapte. Văzând călătorul că nu găseşte niciun om primitor, s-a îndrepta spre marginea satului, unde era casa de piatră a unei femei sărmane, care l-a primit pe drumeţ. Femeia se văieta că nu are cu ce să-şi ospăteze musafirul. Atunci călătorul i-a spus să pună tezec (turtă de bălegar) în cenuşa din cuptorului sobei. Femeia aşa a şi făcut. Mare i-a fost mirarea când a găsit în cenuşă o pâine mare şi gustoasă cu care şi-a ospătat călătorului. Pâinea se reîntregea ori de câte ori femeia rupea din ea. A doua zi, după plecarea oaspetelui, satul cu oameni răi s-a scufundat în apă. A apărut în locul aşezării omeneşti un lac mare şi adânc, rămânând numai un mic ostrov cu casa femeii celei bune.