Legenda localităţii Băneasa,numită şi Satului banilor

„Hei Beitula, până când ai cheltuieşti bietul catâr, făcând chiragilîc! N-au auzit tu, flămându-le, de bogăţiile şi comorile din Dobrogea? Nu ştii câşi de-ai noştri s-au dus acolo şi astăzi trăiesc ca nişte Bai? De ce mai stai aici, nătărăule, când eşti mai mai zdravăn decât Genghizhan?”

Aşa îl dojenea Nurmamet pe nepotul său Beitula. Şi într-o bună zi, ca să scape de mustrările unchiului său, tânărul Beitula. Şi într-o bună zi, ca să scape de mustrările unchiului său, tânărul Beitula sărută cu un oftat strămoşescul pământ din Crâm (Crimeea) şi porni spre Dobrogea.

Ajuns aici, s-a încredinţat că bătrânul său unchi avea dreptate. Deoarece, pe atunci, aşezările omeneşti în Dobrogea erau mai rare, Beitula şi-a ales locul care i-a plăcut şi acolo se hotărî să-şi facă o căsuţă. Spuse un „bismilea” şi s-apucă să sape un şanţ adânc pentru temelie. Pe când săpă cu toată nădejdea, iată că dă peste o căldare plină cu bani de aur. A scos-o repede, ameţit de un aşa noroc, dar n-a uitat să binecuvânteze pe unchiul Nurmambet, care l-a trimis aici.

Şi-a clădit Beitula o casă frumoasă şi i-a rămas destul aur, ca să-şi cumpere o turmă de oi şi multe vite. Au mai venit apoi şi alţi musulmani, durându-şi locuinţe, în jurul casei lui Beitula.

Se spune că era atât de bogat acela în comori, cât, cum săpa cineva un şanţ ca să-şi facă o casă ori vreo fântână, trebuia să găsească căldare sau vreun burduf cu bani de aur şi argint. Se îmbogăţiseră mult locuitorii satului, care se înfiripase repede şi se făcuseră foarte risipitori. Nu se ştie însă dacă erau şi darnici. Pentru că satul se afla pe un loc cu mult bănet s-a numit Parachioi (satul banilor). Românii îi zic astăzi Băneasa.

Sursa: „Legende dobrogene”, de Titus Cergău şi Emanoil Papazissu (1946)