Legenda mănăstirii Cocoş din Tulcea şi a celor trei călugări (galerie foto)

Mănăstirea Cocoş este un vechi monument istorico-monahal, aşezat în vecinătatea comunei Niculiţel din Tulcea, în mijlocul pădurilor de tei ce îmbracă dealurile dobrogene.

În anul 1833, trei călugări români, Visarion, Gherontie şi Isaia, de la Mănăstirea Neamţ, venind de la Sfântul Munte Athos şi vrând să întemeieze o mănăstire în Dobrogea (aflată sub stăpânire otomană), cumpără o bucată de pământ lângă dealul Cocoşului şi construiesc, cu aprobarea autorităţilor musulmane, un aşezământ de rugăciune din nuiele, lipit cu pământ. Primul stareţ al mănăstirii devine monahul Visarion, ridicat la rangul de arhimandrit de ierarhul grec Panaret, Arhiepiscopul Tulcei,
Legenda întemeierii mănăstirii spune că, „atunci când au venit călugării aceia şi cu firman de la ocârmuire, au cercetat locurile de la Niculiţel în sus, au poposit noaptea la o colibă de ciobani, pe dealul Cocoş. Iar spre dimineaţă, au auzit cântând cocoşii sălbatici şuierând şi turuind în legea lor, de răsuna pădurea, aşa încât călugării au văzut aici un semn de sus şi s-au aşezat acolo definitiv, ridicând temeliile dintâi ale mănăstirii“. 

Consemnări ornitologice din anul 1912 indică prezenţa în această regiune împădurită, în timpul întemeierii mănăstirii, a unei subspecii de cocoş de mesteacăn (Lyrurus tetrix viridanus), şi anume cea silvostepică. Probabil că acest „cocoş“ a dat numele dealului şi apoi mănăstirii înălţate pe acesta.

Pe un vas de anafură al mănăstirii, realizat din argint, este gravat un cocoş de mesteacăn care îşi roteşte coada în formă de evantai, stând pe o creangă de stejar. Această imagine este considerată un adevărat simbol al lăcaşului de cult.  Specia a dispărut din aceste locuri la începutul secolului XX. 

Mănăstirea intră în evidenţa legală a Imperiului Otoman în anul 1841. În 1853, se construieşte o biserică din piatră şi cărămidă lângă cea veche din nuiele, dăinuind până în anul 1910, când a fost demolată. În jurul anilor 1870, este construită o clopotniţă monumentală înaltă de 30 de metri, cu chilii în stil oriental, pridvor şi cerdac învelite în olană. În 1959, clopotnița a fost declarată monument istoric.
La 1 septembrie 1911, sub îndrumarea arhitectului Toma Dobrescu, este începută construcţia bisericii mari, iar lucrul se va termina în toamna anului 1913. Lăcaşul de cult a fost pictat de artistul italian  F. de Biosse, în stil neobizantin. În toamna anului 1971, în urma unei ploi, şuvoaiele de apă scot la iveală, în localitatea Niculiţel, un mormânt martiric din primele veacuri creştine.

Martiriconul a fost zidit odată cu aducerea în localitate a moaştelor mucenicilor Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos († μάρτυρες Ζώτιkος, Аτταλος, Καμάσις, Φίλιππος), care au fost martirizaţi la Noviodunum (Isaccea - Tulcea), probabil în anii 303-304, în timpul marii persecuţii a împăratului Diocleţian. Cei patru martiri, soldaţi români, doi cu nume eline, Zotikos şi Filippos, şi doi cu nume latine, Kamasis(ius) şi Attalos(us), nu au vrut să se lepede de credinţa creştină, astfel că au fost schingiuiţi şi li s-a tăiat capul, devenind „martiri ai lui Hristos“ (†μάρτυρες χριστου), după cum ne spun inscripţiile de pe pereţii mormântului. Moaştele găsite în criptă au fost depuse în biserica mănăstirii Cocoş, aşezându-se prăznuirea lor în fiecare an, la 4 iunie.

Sursa: http://ecomuntiimacinului.wordpress.com/obiective-cultural-istorice/lacasuri-de-cult/manastirea-cocos/