Legenda Mării Negre Povestea de dragoste dintre prinţul Tomis şi sirena Negreana

Cu foarte mult timp în urmă, pe când trăiau prinţi şi prinţese, în împărăţia apelor îşi aveau sălaşul minunatele sirene. Aşa se face că, într-o zi, doi prinţi, îndemnaţi de tatăl lor, care ura sirenele, au pornit în căutarea acestor creaturi. Când corăbiile au ajuns în larg şi ar fi trebuit să se despartă, cei doi fraţi, Tomis şi Gibraltar, ieşiseră pe punte pentru a-şi lua rămas bun. Tocmai atunci au observat două sirene care se jucau. Şi ele văzuseră corăbiile şi îi priveau cu uimire pe cei doi prinţi. Cea mai mare dintre ele a observat că marinarii pregăteau plase şi harpoane. Atunci, Negreana îşi strigă sora mai mică: „Hai să stârnim un vârtej de alge şi să ne ascundem, căci vor să ne vâneze“. Cele două surori au provocat o furtună, dispărând în adâncuri. Acolo, au fost întâmpinate de tatăl lor, stăpânul acelor ape: „Unde aţi fost? Păreţi speriate!“ Atunci, sirenele i-au povestit ce se întâmplase la suprafaţa apei. Hotărând să-şi apere copilele, tatăl lor a plecat împreună cu toţi supuşii spre alte ape, mai adânci, mai sigure. Între timp, prinţii şi-au continuat călătoriile, Tomis luând-o spre răsărit, iar Gibraltar spre apus, cercetând apele şi întrebându-i pe corăbierii întâlniţi în cale şi pe locuitorii porturilor în care aceştia acostau despre frumoasele sirene. În vremea aceasta, Negreana şi Mediterana îşi îngrijeau tatăl aflat pe patul de moarte. Părintele îşi cunoştea bine fiicele şi, dându-şi seama că în inimile lor se strecuraseră chipurile celor doi prinţi, le dădu câte o scoică fermecată prin care îi puteau vedea pe aceştia. Bătrânul le avertiză însă: „Dragostea dintre sirene şi pământeni aduce numai necazuri. Pământeana a fost mama voastră şi ea şi-a găsit sfârşitul atinsă de blestemele pământenilor“. Spunându-le acestea, bătrânul închise ochii şi muri. Rămase pe cont propriu, sirenele hotărâră să-şi urmeze destinele. S-au îmbrăţişat şi apoi s-au despărţit. Negreana a pornit spre răsărit, după cum îi arăta scoica fermecată, iar Mediterana, spre apus. Ajunsă în apropierea corăbiei lui Tomis, Negreana a pătruns printr-o vrajă în visele sale. Ziua, prinţul cercetă atent apa, încercând să zărească chipul fetei. Într-o seară, ea i s-a arătat, îmbiindu-l să o urmeze în lumea apelor. Prinţul a ascultat-o, uimit de frumuseţea ei şi a locurilor pe care le străbăteau. Petrecură astfel seri minunate în care Negreana îi dezvăluia lumea adâncurilor, iar Tomis îi vorbea despre cea a pământenilor. Doar atunci când fata îl întreba despre părinţii săi, prinţul devenea tăcut şi întunecat. Într-o zi, se stârni o furtună puternică şi Negreana se apropie foarte mult de corabie, vrând să se asigure că Tomis este teafăr. Un marinar de-al său, slugă credincioasă a regelui, o zări şi-i înfipse un harpon în inimă. Cu ultimele puteri, Negreana începu să cânte melodia pe care Tomis o îndrăgea cel mai mult. Auzind cântecul, el ieşi pe punte şi, văzând apele întunecate de sângele sirenei, se aruncă în valuri să o salveze, dar amândoi dispărură în adâncuri. De atunci, apele acelei mări au rămas întunecate. Marinarii s-au întors la rege, aducându-i vestea cea bună, dar şi pe cea rea: moartea sirenei, dar şi a fiului său cel mai mic, Tomis. Nici Gibraltar nu a avut o soartă mai bună, găsindu-şi sfârşitul alături de frumoasa Mediterana, strivindu-se de stâncile unei strâmtori în timpul unei furtuni. Când încep furtunile pe Marea Neagră, marinarii spun că prinţul o caută încă pe frumoasa Negreana, iar când marea este liniştită, se spune că valurile ascultă minunatul cântec al sirenei. La fel, se spune că strâmtoarea Gibraltar este vegheată de prinţul care încă îşi mai caută sirena în apele Mării Mediterane.