Legenda oraşului Mangalia Regele Solon şi jerfta adusă zeului negoţului şi al tâlharilor

Aţi fost vreodată la ţărmul mării pe vreme de furtună şi aţi văzut că valurile poartă câteodată bănuţi de aur sau pietre scumpe? Dar v-aţi gândit de unde sunt? Sunt din oraşul care a fost odată aici pe coastă.
 
Era un oraş mândru şi plin de bogăţie. Cel puţin templul din mijlocul oraşului avea nişte coloane albe şi o sală mare din marmură albăstrie. În fundul sălii se afla zeul la care se închina întreg oraşul, zeul negoţului. Zeul era urcat pe un soclu de aramă şi înaintea lui se aduceau în zorii zilei jertfe. Oamenii care locuiau în acest oraş nu făceau doar negoţ cu stofe, încălţări sau cu podoabe. Adeseori, ei şi tâlhăreau, pentru că zeul însuşi era de fapt zeul negoţului şi al tâlharilor. Cel mai viteaz din tot oraşul, cel mai frumos şi mai isteţ, cel ce iubea mai mult petrecerea era chiar regele Solon. La danţ, la cântec şi beţie, nimeni nu-l întrecea. E adevărat că nici la luptă. Sub mâna lui, oraşul se mărise ca într-o poveste. Era plin de clădiri şi de terase pe malul mării, plin de statui şi plin de avuţie.

Nimeni nu avea însă atâta bogăţie câtă adunase Solon. Pe înserate, îşi punea regele o haină liliachie de mătase peste armură şi începea să dănţuiască în fruntea cetelor de tineri veseli şi ameţiţi. Poruncea apoi să se tragă barca la ţărm. Se aşeza între făclii aprinse, pe un jilţ scump, şi lua în mână lira. Sclavii vâsleau cu plescăit domol în valuri şi purtau barca spre largul mării, iar regele cădea atunci în tristeţe. Mângâia coardele întinse ale lirei şi începea să cânte ore-n şir despre singurătate şi durere. Apoi regele tăcea, privind în zare la apa ce purta parcă pe creste buchete mari şi albe de liliac. Acei care erau în clipele acelea cu regele în barcă uitau să mai apropie de buze ulcioarele cu vin; îşi ştergeau lacrimile pe furiş, pentru că glasul lui era ca mierea. Când lăsa lira jos, prietenii ce erau alături de el în barcă îl întrebau: „De ce este în glasul tău atâta întristare? Nu ţi-a dat zeul nostru avuţie, putere peste oameni?”

„- Mi-a dat ce a vrut”, răspundea Solon, „în schimb mi-a luat ce este mai de preţ: puterea de a iubi”.
Şi, întorcându-se acasă în acea zi, regele a pornit spre templu. S-a prosternat în faţa zeului, punând să se aducă jertfe îmbelşugate. Şi s-a rugat:
„- Mărite zeu, eu ţi-am slujit întotdeauna cu credinţă. Din avuţia dobândită ţi-am ridicat un templu ce nu mai are asemănare”.
Buzele reci şi răutăcioase de fildeş ale zeului, ce nu grăiseră vreodată până atuncea, au tresărit.
„- Ce-mi ceri în schimb?”
„- Lasă-mă să cunosc şi eu măcar o noapte ce e iubirea şi-ţi voi jertfi, zeule, tot ce doreşti”.
„- Atunci, ascultă, a rostit zeul, mă învoiesc. Şi cu puterea mea am să-ţi aprind numai o dată inima ta de piatră, din asfinţit şi până în zori de ziuă. Te voi lăsa să îndrăgeşti o fată.”
„- Mă vei lăsa? Cere-mi acuma preţul. Poate să fie preţul cel mai mare.”
„- Preţul este acesta: când raza cea dintâi de soare va străluci deasupra mării, tu însuţi vei aduce de plete, ca jertfă pe altarul meu, copila pe care ai îndrăgit-o.”

„- Plătesc!”, a grăit Solon.

În acea vreme, hălăduiau prin ape şi nişte zâne, care de care mai gingaşe şi mai frumoase. Toate surori. Iar una dintre ele, cea mai mică, chiar cea mai dulce şi mai frumoasă, se numea Manga. Copila aceasta îl văzuse adeseori pe Solon plimbându-se cu barca lui luminată de făclii pe ape, cântând cu lira-n mână. Când auzea gingaşa Manga pe rege cântând cu întristare, simţea că sufletul i se sfâşie şi ar fi vrut să vină la dânsul, să-l mângâie, să-i aline suferinţa. Într-o seară, Manga se duse pe ţărmul înflorit al mării. Şi regele, obosit de-atâta zbucium şi de petrecerea din timpul serii, dormea la ţărmul mării. Manga urcă pe coastă, se apropie de rege şi se uită la el. Era frumos, subţire, nimic nu trăda pe chipul lui că ar putea să aibă în inimă răutate, înşelăciune, viclenie. Solon tocmai visa că se afla în templu şi se ruga. Zeul se uita crunt la dânsul şi-l ameninţa cu moartea de nu-i urmează poruncile întocmai. Şi atuncea el oftă şi rosti ceva prin somn. Manga, îngrijorată, se apropie de dânsul şi-l mângâie pe obrajii reci, îl sărută pe buze şi-i şopti cu nesfârşită milă: „Dormi, dragul meu. Manga ta te veghează”.
Cum spuse vorba asta, regele se trezi, se ridică în cot şi-o văzu pe Manga lângă dânsul. Pe cer, o mână nevăzută aprindea candelabre din mii şi mii de stele, poate anume pentru Manga şi pentru noaptea ei de nuntă. Solon o luă pe draga lui în braţe; ea vru întâi să fugă. Ştia că de se lasă îmbrăţişată de un muritor îşi pierde puterea şi vraja ei de zână. Dar deodată, privind pe rege, înţelese bine că îi este atât de drag, încât de-acum toate-i sunt totuna, orice-ar fi să se-ntâmple.

„- Iubesc”, rosti şi Solon, uimit, nebun de fericire. „Mi-e inima fierbinte. Iubesc, iubesc, iubesc! Cine eşti tu, iubito, de-mi bate întâia oară inima pentru tine? De unde vii şi cum te cheamă?”
„- Sunt zâna cea mai mică din toată apa mării, mă cheamă Manga, rosti copila, şi-am venit la tine căci mi-eşti drag.”
„- Mangalia se va numi oraşul în care tu vei fi de-acum înainte regină”, mai spuse Solon, care uitase făgăduiala ce-o făcuse zeului său. „Vrei să-mi fii mireasă?”
Zâna-şi plecase capul la pieptul regelui, nespus de bucuroasă de atâta fericire ce îi aducea. Şi iată se iviră şi slujitorii la strigătul puternic al regelui. Se aşternură mese în grabă mare, se-aduseră bucate. Veniră oaspeţi şi-ncepură nunta. Urcată pe un jilţ înalt, Manga şedea alături de Solon, pe frunte cu o coroană de aur. Neguţătorii se plecau în faţa ei şi îi strigau: „Mangalia, Mangalia se va numi oraşul nostru”.

Spre dimineaţă, Solon o duse pe regină către palatul lui cel mare de alabastru şi de ambră şi, luând în mână lira, porni şi să cânte de dor şi fericire. Pe când se petreceau acestea toate, soarele începu să se ivească deasupra apei, aruncând raza cea dintâi. Solon se deşteptă din ameţeală, îşi duse mâna peste frunte şi-şi aminti totul.
„- Manga, îi strigă el iubitei, fugi iute, draga mea regină, ascunde-te în mare!”
„- E prea târziu!”, răspunse o voce şi se arătă zeul cu mâna întinsă către Solon. „Tu însuţi vei aduce-o în templu”, glăsui iară zeul. „De plete vei aduce-o, cum ţi-e făgăduiala.”

Şi atunci, dintr-o dată, Solon se hotărî. O luă pe Manga lui de plete şi porni cu ea spre templu. De ce se apropia de templu, inima lui era mai tare. Solon nu mai vedea nimica în afară de templu. Iată acolo şi zeul! În faţa lui, altarul pentru jertfă. Regele Solon a trântit-o pe Manga pe altar, ca pe o mieluşică pentru jertfă. Preoţii i-au adus îndată un cuţit. Şi regele l-a luat în mână şi l-a îndreptat spre pieptul fetei. Cât a luat el în mână cuţitul, zânele au alergat la duhul mării. „Ajută-ne, Nahado! Solon jertfeşte zeului cel crud pe Manga, pe sora noastră!” Atunci duhul s-a coborât la fundul mării ca un fulger şi a aprins nişte cazane mari. Marea a început să clocotească, pământul să se clatine. Templul şi întreg oraşul s-au clătinat ca o corabie pe vreme de furtună. Apoi s-au prăbuşit cu zgomot groaznic, cu ţipete de spaimă şi de moarte, în fundul mării. Deasupra zidurilor sfărâmate a năvălit în clocot apa, le-a învăluit ca într-un giulgiu verde, în timp ce zânele plângeau cu jale, pe sora lor cea mică, Manga. Au mai căzut câteva stânci deasupra şi marea a adus nisip să şteargă totul. Solon a împietrit în mână cu cuţitul. Manga la fel, trântită pe altar. Zeul s-a sfărâmat în bucăţele. Neguţătorii au pierit sub ape. Din tot ce a fost n-a mai rămas nimic. Ici, colo, câte un ban adus de valuri, ici, colo, câte o piatră rătăcită.
 
Sursa: Alexandru Mitru „Locuri şi Legende - În ţara legendelor”, editura Pentru turism Bucureşti.