#DobrogeaAcademică Ion Cantacuzino - vocație de ctitor

Provenit dintr-o familie de vechi aristocrați români, Ion Cantacuzino este considerat unul dintre părinții medicinei științifice românești, fiind supranumit „Pasteur al României”.

Cu studii la Paris, unde a urmat Filosofia, Științele naturale și Medicina, obține titlul de Doctor în medicină în 1895, cu teza, „Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”. După terminarea studiilor, lucrează în Institutul Pasteur, ca asistent al celebrului profesor Ilia Mecinikov, în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.

În 1901, este numit profesor de Medicină Experimentală la Facultatea de Medicină din București și Director general al Serviciului Sanitar din România (1907).
 
Cercetător neobosit, profesor iubit de studenți, apreciat de colegi, organizator dedicat în domeniul sănătății publice, fondator al școlii române de patologie experimentală și de imunologie, Ion Cantacuzino este unul dintre creatorii medicinei științifice românești, supranumit „Pasteur al Românei”.
 
Având autentică vocație de ctitor, a înființat Laboratorul de Medicină Experimentală, din cadrul Facultății de Medicină, „Institutul de Seruri și Vaccinuri”, precum și mai multe reviste de specialitate: „Revista Științelor Medicale”, „Annales de Biologie” și „Archives roumaines de pathologie expérimentale et de microbiologie”.

Pe baza cercetărilor sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, numită „Metoda Cantacuzino”, folosită chiar și în zilele noastre, în țările unde mai apar cazuri de holeră. Datorită lui, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG ("Bacilul Calmette-Guérin"), pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei.

Savantul român a organizat campaniile antiepidemice din timpul primului război mondial, luptând pentru combaterea epidemiei de tifos exantematic, a holerei și a malariei.

În anul 1925, a fost numit membru titular al Academiei Române, la această recunoaștere adăugându-se titlurile de membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris, precum și titlurile de Doctor honoris acordat de universități importante din Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).


Cel care a dovedit o putere de muncă fără egal, lucrând până în ultima clipă în laboratorul său, s-a stins la 70 de ani, pe 14 ianuarie 1934.

Rămășițele sale pământești au fost depuse într-o criptă amenajată în incinta Institutului care, astăzi, îi poartă cu onoare numele.