Istoria Dobrogei Teodor T. Burada, „explorator de orașe, sate și țări străine locuite de români“

Teodor T. Burada (1839-1923), un intelectual polivalent, cunoscut muzician, jurist, folclorist și etnograf, istoric și literat, animator al teatrului românesc. Personalitate complexă, Teodor Burada a lăsat contribuții însemnate în muzicologie, folcloristică, arheologie, lingvistică, etnografie, istorie literară etc.
 
A fost primul cercetător al folclorului dobrogean. A descoperit şi a transcris fidel colinde, datini, obiceiuri, iar cartea sa publicată în 1880 este şi astăzi cap de serie în domeniul etnografiei dobrogene.
 
Repere biografice
 Născut la 3 octombrie 1839 în Iaşi şi mort în februarie 1923, Teodor Burada a participat la o epocă plină de frământări şi de elanuri și a lăsat o moștenire culturală de excepție.
Descendent din vechi familii de aromâni stabiliţi în Moldova, unde bunicul său ajunge vornic, Teodor T. Burada este fiul profesorului Tudorachi Burada, autor al primei cărţi de teorie a muzicii europene, considerat unul din primii memorialişti români, care semnează Gramatica românească de note pentru tot fundamentul chitarei compusă după cea evropenească – 1829, şi întemeietor al corului bărbătesc de la biserica „Sfinţii Atanasie şi Chiril” din Iaşi.  Mama, Maria Isăcescu – Burada, a fost prima femeie traducătoare de teatru în limba română şi cunoscătoare a câtorva limbi străine. Teodor este frate cu Gheorghe Burada, fondatorul Corului Mitropoliei Moldovei, una din cele mai longevive instituţii muzicale din România. Fiica sa, Lucia Burada Romanescu, a fost o eminentă violonistă ieşeană.[1]
 
Își începe studiile la Şcoala militară de artilerie din Iaşi  în 1857, dar abandonează și Teodor devine elev la Academia din Iaşi, apoi student la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, își continuă studiile la Paris, unde și-a luat licența în drept și cea de economie politică și a urmat tot acolo și Conservatorul imperial de muzică, obținând atestatul de absolvire. El a fost cel dintâi elev din Moldova înscris în Conservatorul de muzică din Paris. În paralel a urmat Şcoala de poduri şi Şosele din Paris.
 
Intră în magistratură, unde funcționează aproape două decenii.  Membru corespondent al Academiei Române, membru al societății Regale Române de Geografie, profesor onorific al Conservatorului din Iași, Comandor al Ordinului „Coroana României” și al „Stelei Române”, Stavrofor al Patriarhiei de Ierusalim, posesorul distincțiilor „Răsplata muncii pentru învățământ” cl. I, „Răsplata muncii pentru biserică” cl. I, „Bene Merenti” cl. I, „Bărbăție și Credință” cl. I. A fost membru al mai multor societăți filarmonice, străine și indigene:[2] Societe Chorale de l’Ecole Armand Chevedin Paris, 1866, membru fondator al Societăţii Philarmonica Română din Iaşi-1868, Societatea de Muzică din Iaşi, 1907, membru al Asociaţiunii Astra din Sibiu - 1880, Asociaţiunea Generală a Artiştilor din Iaşi.
 
Opera principală scrisă de Teodor Burada e „Istoria teatrului din Moldova“, dintre care două volume au fost tipărite în 1915, respectiv 1922, iar al treilea a rămas în manuscris în păstrarea familiei. În 1975 a fost publicată o ediție completă a lucrării, dar într-un singur volum.


 

Un pelerin neastâmpărat  care a străbătut cu neodihnă, între anii 1878-1900, toate meleagurile din lume pe unde se vorbea sau se mai vorbise în trecut limba română, pe unde se aflau români. Luându-și în toate călătoriile nedespărțita-i vioară, T. Burada pornea de fiecare dată spre o altă provincie a „împărăției limbii românești”. Prin orașe dădea concerte de muzică cultă. În sate, printre frații români de pretutindeni, cânta ca un lăutar de horă. Cânta melodii din țară, luând totodată altele specifice românești din zonele nou cunoscute.
 
Nu aducea însă de pe unde călătorea numai melodii, ci căra cu sine „bagaje” întregi de comori folclorice și etnografice: balade, cântece de nuntă, bocete: descrieri de costume, de case, mod de viață; de obiceiuri practicate în diferite împrejurări; lexic doveditor al unității limbii. Avea și avantajul de a cunoaște limbi străine, printre acestea greaca și turca. Nu a neglijat să adune crestături de răboj, convins că acestea sunt dovezi de scriere a dacilor. Într-un singur an, 1878, a călătorit peste Prut, a ajuns în Transilvania și mai apoi în Dobrogea. În 1882, T. Burada ajunge la Muntele Athos.
 
De acolo întreprinde o călătorie de cercetare folclorică în Macedonia, printre aromâni. Aflând de la niște călugări de existența românilor în gubernia Cherson din Rusia, T. Burada ajunge acolo în 1883. În toamna anului 1890 el face o călătorie prin satele românilor istrieni, izolați în vestul extrem al Peninsulei Balcanice. În 1892 ajunge în Asia Mică, printre urmașii aromânilor. Peste alt an de zile T. Burada călătorește la românii din Moravia. În vara anului 1894, Burada este pe urmele populației românești din Carpații Poloniei, în regiunea Szczecin. Se întoarce în 1897 iarăși spre vestul Balcanilor, cercetând la fața locului românii din Croația și Dalmația.
 
Trebuie să ne imaginăm greutățile drumurilor neamenajate, mijloacele de transport rudimentare, greutățile călătoriilor în zone necunoscute! Și totuși omul cu mare suflet de român a făcut 17 asemenea mari deplasări asupra cărora a scris reportaje autentice publicate între anii 1880-1915 în revistele: Archiva, Convorbiri Literare, Macedonia, ziarul Românul, buletinul Societății de Geografie, Analele Academiei Române, Buletinul de Arheologie, Istorie și Folclor.[3]

„In călătoria mea, mi s-a întâmplat mai de multe ori a mânca pe la stâni, şi pe ori unde am fost găzduit cu cea mai mare bunăvoinţă; voind a-i mulţămi pentru îngrijirea şi merindele ce mi se dăduse, nicăiere n-au vrut să primească vreo plată, spunându-mi-se că merindele sunt date de Dumnezeu, şi nu se cade a se lua plată de la drumeţ pentru hodina şi mâncarea lui. Acest obiceiu se păstrează la toţi păstorii români ori în ce ţară se află ei”.[4]

 

De la început și-a mărturisit intențiile cercetărilor sale: „Scopul călătoriei ce am făcut în Dobrogea a fost mai mult a studia credinţele, datinile şi obiceiurile românilor ce locuiesc acolo şi a aduna poeziile lor populare, singura avuţie intelectuală ce posed; înainte însă de a vorbi despre aceasta, vom da în puţine cuvinte informaţiuni despre starea actuală a acestei ţări, care odinioară a fost stăpânită de romani şi care astăzi a ajuns iarăşi în posesiunea noastră.
 
Cele mai multe din obiceiurile, credinţele şi năravurile aflate la noi, având cea mai mare parte originea lor de la romani, sunt păstrate şi de fraţii noştri din Dobrogea; aşa vedem: pluguşorul, buhaiul, serbarea zilei de 1 Mai, obiceiurile de la înmormântări şi de la nunţi şi alte multe... Afară de acestea, însă, mai întâlnim nişte obiceiuri, de origine romană, care astăzi la noi sunt uitate sau au dispărut cu totul; între acestea găsim pehlivăniile (luptele).
 
În comuna Eni-Sala, districtul Tulcea, plasa Babadag, este obiceiul să se adune flăcăi de prin multe sate şi să se apuce la luptă, care se numeşte pehlivănie, de la cuvântul turcesc pehlivan, care înseamnă luptător. Luptătorii sunt dezbrăcaţi în piele până la jumătatea corpului şi se luptă numai din mâini, în unele comune îşi ung trupul şi cu untdelemn. Acest obicei este învederat, o reminiscenţă a luptelor romane de gladiatori, care şi ei aveau obiceiul, păstrat de la greci, de a-şi unge corpul cu oleu. La românii de dincoace de Dunăre, acest obicei există din timpurile cele mai vechi, însă într-o formă mult mai puţin caracteristică decât în Dobrogea; aşa, în cântecele populare se vorbeşte despre asemenea lupte; în „Păunaşul codrilor” găsim: Ei de brâie s-apucau/Şi la luptă se luau. Este cunoscut că românii iubesc foarte mult şi astăzi trânta; ea se face în deosebite feluri: trânta voinicească, trânta ciobănească, trânta ursărească, trânta pe dreptate (adică fără piedică).
 
Hobotul. La nunţi este obiceiul ca mireasa, după ce se găteşte cu tel (beteală), să fie acoperită peste tot capul cu o pânză sau cât, ce se numeşte sovon (hobot), încât nu i se vede de loc faţa, iar la brâu ţine o oglindă...
 
Acoperirea capului s-ar părea că este un obicei turcesc, dar el este de origine curat romană. În Transilvania acest obicei există şi hobotul se numeşte tulbent. La romani faţa miresei se acoperea cu o pânză numită flameum; Flamina a fost cea dintâi femeie romană care a întrebuinţat astfel de acoperiş, ce înseamnă sfiala şi inocenţa fecioarei, fiindcă ea a fost cea mai sfiicioasă şi nevinovată în viaţa sa. (Plin, lib. XXI, C. VIII). Când se leagă mireasa la cap se zic următoarele versuri: Taci mireasă nu mai plânge,/ Inimioara nu-ţi mai frânge,/Că la maică-ta te-oi duce/Când s-a-ntoarce gârla-ncoace/Ş-a face jugul/ Mugur, /Resteie/ Closteie (rădăcina stufului)/ Tânjelele,/ Viorele,/ Stremănările (nuiele)/Floricelele.
 
Copacul înmormântărilor. Este obiceiul, la înmormântările flăcăilor şi a fetelor, să se ducă înaintea mortului un copac de lemn de prun sau şi de altceva, împodobit cu ştergare, cu busuioc, cu hârtie albă, cu canură (lână) roşie; el se pune pe mormânt. La romani, acest arbore era de chiparos (cupressus) ca semn de moarte şi era sfinţit lui Pluton, zeul infernului.
 
Nu mai puţin sunt însemnate şi dansurile lor, dintre care multe sunt necunoscute în România; aşa sunt: hora de brâu, hora în bătaie – care se joacă numai de flăcăi, hora ţigănească, cadâneasca, bătuta, tropanca, joienica, mărămile – un soi de horă ce se joacă cu mărămi, când se duce copacul înaintea miresei la cununie, sârbeasca, căzăceasca, raţa, leasa, bulgăreasca, mocăncuţa, cerchezasca, greceasca şi altele ce se joacă la sunetul cimpoiului, al fluierului sau al cavalului, singurele instrumente de muzică ce se află în Dobrogea.
 
Mai sunt încă Drăgaica şi Păpăluga, care şi la noi în Moldova au fost din vechime, după cum ne spune prinţul Dimitrie Cantemir, dar care astăzi au dispărut cu totul din obiceiurile poporului. Drăgaica se face în ziua de 24 iunie, de patru fete, dintre care două îmbrăcate bărbăteşte; apucându-se cruciş de mână cu celelalte două, dănţuiesc pe la case, la cântecul unui fluierar, care zice diferite arii de danţuri, apoi li se dă câte un bacşiş. Mai rămân multe obiceiuri afară de cele ce le-am văzut, a căror origine este încă de cercetat.../.../
 
Interesant este a studia şi poezia populară păstrată la românii din Dobrogea. Din poeziile ce am adunat, mai ales în comunele Ostrov, Bugeac, Perjoaea, Satul Nou, Oltina, Beilic, Kuzgun, Mârlean, Aliman, Vlakioi, Rasova, Cochirleni, Seimenii Mari, Seimenii Mici, Topala, Salmova şi Niculiţel, se va vedea că cele mai multe au aceleaşi motive ca şi poezia populară de dincoace de Dunăre, apoi chiar comparaţiile şi expresiile seamănă adeseori foarte mult”[5].
 
Să ne reamintim că revenirea Dobrogei la țară s-a făcut la sfârșitul anului 1878. Câteva luni mai târziu, Teodor T. Burada a străbătut aproximativ 20 de sate de pe malul dunărean al Dobrogei, poposind la stânele oierilor, în casele ţăranilor şi  transcriind obiceiuri şi datini, credinţe, superstiţii, colinde, doine, balade. „Recolta” lui a fost bogată: a cules un Pluguşor, 18 colinde, 17 balade, denumite de el ca şi Vasile Alecsandri „Cântice bătrâneşti”, 9 doine, 18 strigături, 3 bocete, 5 descântece. Cele mai importante sunt legate de sărbătorile de iarnă –Pluguşorul, Irozii, dar şi Drăgaica, Papaluga, Scaloianul, luptele pehlivăneşti.
 
La data cercetării lui Burada, românii dobrogeni refugiaţi peste Dunăre încă de la începutul războiului ruso-turc abia se reaşezau în satele lor, viaţa nu-şi reluase cursul şi cu atât mai mult nu putea fi vorba despre reînvierea activităţilor artistice, de timp liber. Radiografia pe care o face Teodor T. Burada comunităților românești abia scăpate de sub stăpânire otomană dovedește fără tăgadă continuitatea autohtonilor în Dobrogea, cultura populară ca zestre moștenită prin secole.
 

Sunt enumerate principalele păduri din Dobrogea  dintre Măcin şi Isaccea, Babadag etc. Călătorul este cuprins de jale când vede localităţile distruse din cauza războiului.
 

 
Drumurile erau impracticabile din pricina noroaielor, provincia fiind într-o stare de mare decadenţă în ce priveşte agricultura, comerţul şi industria. De aceea, călătorul se întreabă: ,,vom ajunge vreodată să facem din această provincie o ţară curat românească?” Pelerinul mai constată o particularitate a populaţiei, afirmând că ,,Românii din Dobrogia par a se fi strămutat acolo din Valachia sau Moldova în timpuri destul de vechi. Această părere a noastră se va adeveri din studiul următor asupra năravurilor şi obiceiurilor păstrate de dânşii, dintre care unele, deşi de origine curat romană, nu se mai găsesc astăzi la Românii de dincoace de Dunăre.”[8]
 
Prin „O călătorie în Dobrogea”  Burada a creat modelul monografic românesc în cercetarea folclorului unui ţinut, mai mult, a creat un ritual al călătoriilor, scotocind fondul popular original, folosind metode descriptive de cercetare în prezentarea textelor dialectale.
Teodor T. Burada s-a întors din Dobrogea acasă, pe meleaguri moldovene, ducând cu el o cutie din lemn în care se afla o păpuşă de lut ce a stârnit curiozitatea confraţilor: era scaloianul despre care scrie şi în cartea sa. Folcloristul Simeon Florea Marian îi atribuie lui Teodor T. Burada primariatul acestei piese particulare folosite de populaţia acestui ţinut până în zilele noastre.
 

O simplă înșiruire din biografia acestui enciclopedist al culturii naționale dă dimensiune profilului profesional al lui Teodor T.Burada. A fost primul profesor de violină al Conservatorului înfiinţat în 1860, şi apoi a fost profesor de teorie - solfegii la instituţia ieşeană, unde se întâlnea cu Gavriil Musicescu, cu Eduard Caudella şi cu Titus Cerne. Violonist de reputaţie europeană, a fost unul dintre cei dintâi concertişti români cu 124 de concerte susținute în Turcia, Macedonia, Italia, Egipt, Ungaria, Tirol, Egipt, Siria, Grecia, Palestina.
 
Prezent la Expoziţia Internaţională de la Paris, din anul 1889, mii de persoane au fost entuziasmate de prestaţia violonistului, care a prezentat mai multe melodii populare româneşti.
 
Burada a îndeplinit diverse funcţii în magistratura din importante oraşe moldoveneşti: Iaşi, Roman (judecător), Galaţi (preşedinte de tribunal), Focşani (consilier la Curtea de apel) etc.
A cules folclor din ţară şi Bulgaria, Rusia, Italia, Cehia, Polonia, Croaţia, Moravia, Turcia, Asia Mică. A iniţiat concertele populare în Iaşi, cu muzică veche românească. A adunat instrumente muzicale clasice şi populare pentru a pune bazele unui Muzeu muzical în Iaşi.
A întreprins cercetări de arheologie, istorie, etnografie, filologie şi vechi drept românesc. A realizat manuale  şcolare
 
Descoperă staţiunea arheologică Cucuteni, identifică monumente istorice, publică studii istorice cu ţinută ştiinţifică.
 
A pregătit expoziţia de muzică de la Viena - 1891, Expoziţia etnografică de la Praga - 1895, donând toate instrumentele muzicale Muzeului de antichităţi din Bucureşti, în 1901, şi toate documentele Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti. A colaborat la diverse dicţionare şi enciclopedii, a editat primele Almanahuri muzicale din ţară pentru anii 1875, 1876, 1877.

 
O simplă enumerare a titlurilor lucrărilor semnate Teodor T.Burada:
 

 
Din creaţia lui se detaşează cele patru rapsodii române pentru vioară şi pian, ultima intitulată simbolic „Unirea Românilor”, scrisă în atmosfera pregătitoare desăvârşirii unităţii naţionale (1905), bazată pe melodii româneşti din toate teritoriile locuite de români şi orchestrată de colegul său, Eduard Caudella.
 
Burada rămâne ca primul ctitor al muzicologiei româneşti şi ca un reprezentant de frunte al culturii noastre. În şedinţa Academiei Române din 23 februarie 1923, Vasile Pârvan elogia activitatea „artistului român fără seamăn în lucrări muzicale, muncitorului neobosit în domeniul literaturii şi istoriei naţionale".
 
A fost membru corespondent al Academiei Române din Bucureşti din anul 1877.
Prin publicarea lucrării „Studiile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir”, „numele lui Teodor T. Burada continuă să-și ocupe locul de frunte în muzicologia turcească contemporană“.

Ca etnograf şi folclorist, Teodor T. Burada va accentua similitudinea şi deosebirile regionale ale creaţiei noastre populare, încercând comparaţii cu folclorul altor naţiuni. El a oferit astfel primele „încercări de monografii folclorice“. A fost şi un remarcabil „violonist şi profesor, dând concerte — la Paris, Praga, Belgrad, Roma, Atena“ etc., figurând pe afiş şi cu reputata interpretă lirică Hariclea Darclée.[9]
 

Teodor T. Burada a fost cel dintâi român, care a luat inițiativa de a se zidi o biserică românească, cu chilii, la lerusalim, stăruind a se cumpăra locul, care a și fost slujit de Patriarh, spre a se zidi pe el biserica românească ortodoxă.
 
În desele sale călătorii la Ierusalim, Burada concepe, în 1906, planul pentru construirea unei biserici şi a unei case româneşti. In acest scop, la 3 octombrie 1906 se constituie un comitet condus de Th. Burada, preşedinte, din care mai făceau parte: Eugenia Boldur Costache, arhimandritul Iuvenatie Manolescu, preotul Fotin Oprea şi ierodiaconul Savatie Popa. Comitetul face toate intervenţiile pentru strângerea de fonduri și sumele adunate sunt depuse la Banca Naţională.
 
Sinodul discută chestiunea bisericii din Ierusalim în anul 1911 şi o aprobă. Comitetul,  prin președintele său,  T. Burada, negociază cumpărarea unui loc în apropiere de drumul ce merge spre poarta Damascului. În 1914 se constituie un nou comitet în frunte cu M. S. Regina Elisabeta. Din păcate, a început războiul. Burada primise încă din 1897 „Crucea Sf. Mormânt”, oferită de Patriarhul Damianos.[10]
 
În loc de încheiere ne întrebăm și noi asemenea celui care semnează portretul acestui enciclopedist român: „Ce n-a fost Teodor Burada ? Consilier la Curtea de apel, avocat, profesor la Conservatorul de muzică, academician, etnograf, publicist, autor de cărți etc. etc.
 
In tinerețea sa, el a dus doina noastră departe de tot, făcând să vibreze sentimentele naționale românești în inimile fraților, pe atunci, răzlețiți de tulpina românească. Teodor Burada, „scotocitorul de români“, trecea granița pentru a cerceta colonia de vlahi din Arabia, colonie trimeasă aici între anii 527—565 de către împăratul Justinian, ca să apere pe călugării din Mănăstirea S-ta Ecaterina din muntele Hareb, de prădăciunile Beduinilor.
 
Teodor Burada a vizitat și piramidele din Egipt. Era într-o activitate continuă. Dânsul, căruia i se dase porecla de „explorator de orașe, de sate și de țări străine locuite de români“, simțea nevoia să aducă mereu servicii neamului său”.[11]Și a adus!
 
Citește și:
Regizorul Ion Drugan - director la Teatrul Liric Constanța vreme de peste un deceniu
Povestea artistei Mireille Savopol, prima coregrafă angajată a Teatrului Liric Constanța
Dr. Horia Slobozeanu, proprietarul primului muzeu arheologic din țară
 

---