Trend - Legitimitati contestate

Din 1990 incoace, România traverseaza constant o serie de revolutii in care fiecare generatie, fie ea o noua clasa politica, o noua "putere" sau pur si simplu "cei tineri", rastoarna sângeros clasa veche, sânge evident exprimat in mod simbolic intr-o inversare a planurilor fizic si virtual. Fiecare noua "echipa" câstiga contestând-o vehement pe precedenta si apoi stergându-i radical urmele, fie ca e vorba de politica, media sau cultura. Conlucrarea si ducerea la bun sfârsit a unui plan comun, a unei viziuni globale germinata in timp nu fac parte din obiceiurile adânc instaurate in societate in doar 20 de ani. Mai mare este pasiunea de a contesta, rasturna si apoi sterge urmele precedentilor intr-o polarizare totala a atitudinilor. "Ori, ori" sau "ce-i in gusa si-n capusa" caracterizeaza asa de bine atâtea episoade in care convietuirea e din start vazuta ca o "blasfemie", iar energia este cheltuita constant pe lupte viscerale. Una din explicatiile acestui mod de gândire vine de la locuinta românului de la oras si din urbanism. Oamenii nu sunt obisnuiti sa traiasca impreuna, iar aceasta dezradacinare (care lipseste in tipurile de locuire traditionala fie ca e România sau China) nu este compensata de societate, stratificarea si valorile ei. Nu intâmplator am dat exemplul Chinei, cu o arhitectura si urbanism atât de speciale, dar mai ales cu o continuitate de câteva milenii si multe invataturi de transmis. Am putea compara aceasta constanta rasturnare pe o durata foarte scurta cu linia modei asa cum exista ea pâna acum câteva decenii. O noua moda o canibaliza pe precedenta, nu puteai purta o tinuta din 1925 in 1929 sau din 1953 in 1958 intrucat schimbarile (dar mai ales perceperea lor) erau radicale de la un sezon la altul. Cu toate acestea, acest mod de a gândi a fost abolit in Occident de mai bine de 20 de ani existând nu doar o convietuire a tendintelor, stilurilor cât si a modelor vechi si noi fara a produce reactia de ridicol si respingere. Problema legitimitatii celuilalt este una din obsesiile ultimilor 20 de ani devenita un fel de boala nationala. Poate acesta e unul din motivele pentru care blindarea cu diplome de tot felul, cu mastere si doctorate la facultati românesti (cu un evident efort financiar) a devenit un sport national. Sunt multi care se inscriu la asemenea doctorate nu pentru a invata, pentru a-si canaliza eforturile intelectuale intr-o directie si cu un indrumator, dar nici pentru ca tintesc la un job bine platit in care acea diploma, platita mii de EUR anual, ar fi o investitie. Un numar considerabil se inscriu in asemenea curse pentru ca au nevoie de hârtia care sa ii faca sa se simta legitimati, in primul rând in oglinda si apoi in fata "puhoiului", la rândul lui sensibil la ideea de legitimitate. "Ce studii are?" "ce a facut in ultimii 5 ani?" "cine se crede sa spuna?" sunt fraze care vin inainte chiar de rumegarea ideii iar pentru cei batrâni apare si "colaborarea cu Securitatea". Românii nu sunt obisnuiti cu ideea unei autoritati intelectuale contemporane cu ei pentru ca sunt obisnuiti ca marii clasici din carti sa fie toti decedati. De aceea, orice persoana care atinge o anume autoritate urmeaza a fi "rasturnata" iar pentru asta se incepe prin contestarea legitimitatii. Se umbla la dosare, se cauta daca diploma a fost reala sau nu, daca foaia matricola e impecabila, daca a colaborat cu vreun sistem si orice detaliu imaginabil care ar putea zgâltâi ceea ce s-a cladit. Nu "opera" conteaza, ci greseala, si din acest punct de vedere in societate au fost imbratisate cele mai necrestine valori dovada clara ca invataturile catehismului lipsesc cu desavârsire. Este foarte uimitor ca hora este un dans popular national, pentru ca tocmai aceasta uniune a unui grup (care practic simbolizeaza punerea in miscare a discului solar) lipseste azi cu desavârsire. Observatia si spiritul critic prin care se sondeaza microscopic personalitatea celuilalt sunt calitati nationale indiscutabile, insa totul se opreste la analiza. Daca ai un proiect si ungrup de 5 oameni, dintre acestia unul nu-ti place fizic, altul are un caracter nesuferit, unul crezi ca vrea sa-ti ia locul, unuia ii contesti capacitatile. In final, dupa ce constati ca esti singurul genial intr-o lume lamentabila pe care ai descris-o cu cea mai mare acuratete, ramâi cu cine se nimereste, dar mai ales prea obosit pentru a duce "proiectul" la capat. Asa mor toate proiectele, de la un site pâna la o carte sau un proiect national.Am putea compara aceasta "ratare" a fericirii cu un basm in care o preafrumoasa fata visând la Fat Frumos refuza toti pretendentii, trec anii si in final ramâne singura in castel, alaturi de grajdar, stirb, adus de spate, cu visele spulberate si fara urmasi. De la politica la moda totul functioneaza pe aceste principii, iar "ridicarea pietrei" este o indeletnicire zilnica. O enorma diferenta ne desparte de marile civilizatii: unii ridica piatra pentru a distruge, altii pentru a construi. Ne minunam inca de marile catedrale gotice unde piatra cea mai de sus, "cheia de bolta" incununa ogiva. Cât si pâna unde putem contesta e o intrebare la care ar trebui reflectat in contextul actual al preschimbarilor de pe planeta, altfel riscam sa ne intoarcem in "paduri" asteptând ca altii sa ne faca totul.