Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
Cartea zilei Simone de Beauvoir, „Memoriile unei fete cuminți”
Cartea zilei: Simone de Beauvoir, „Memoriile unei fete cuminți”
05 Dec, 2015 00:00
ZIUA de Constanta
27160
Marime text
27160
Marime text
Cartea pe care v-o prezint astăzi, „Memoriile unei fete cuminţi”, scrisă de Simone de Beauvoir, tratează copilăria şi adolescenţa (care n-au fost întotdeauna lipsite de griji, de frământări interioare) prin care autoarea a trecut pentru a ajunge scriitoarea de mare valoare a secolului XX. Personalitatea ei începe să se contureze încă de la câțiva ani, vitalitatea deborda în accese de furie, în crize care vor fi mărci ale unui extremism constant în toată viața sa. Nonconformismul care o va caracteriza continuu se afirmă din copilărie, așa cum autoarea ni se confesează: „Se mai zicea, nu fără un dram de mândrie, că Simone e încăpăţânată ca un catâr. Profitam de asta. Făceam pe năzuroasa, eram neascultătoare din pura plăcere de a nu asculta. În fotografiile de familie, eu scot limba, mă întorc cu spatele, iar cei din jurul meu râd.”Născută la Paris, eseista, romanciera și memorialista de marcă, Simone de Beauvoir (1908-l986) este una dintre personalitățile culturale remarcabile din prima jumătate a secolului XX. Manifestul existențialismului feminin - „Al doilea sex” (1949) - a devenit opera de referință a feminismului mondial.
Simone de Beauvoir își începe cariera de scriitoare în 1943, cu romanul „Musafira”, o evocare a tinereții, în care temele dominante sunt gelozia și dezbaterea limitării libertății individuale. În 1945, apare „Sângele celorlalți”, un roman didactic, urmat de un altul, în 1947, „Toți oamenii sunt muritori”. Singura piesă de teatru - „Gurile inutile” (1945) - este dedicată mamei ei, ca și povestea autobiografică din 1964, „O moarte uşoară”, care vizează relatarea sfârșitului acesteia. Eseurile pe care le scrie în paralel cu opera memorialistică și romanescă tratează temele filosofice pe coordonata existențialismului și a feminismului: „Pentru o morală a ambiguităţii” (1941). „Al doilea sex” (1949) este o carte profetică asupra condiției femeii și a emancipării ei.
După 1958, Simone de Beauvoir își dedică timpul recuperării trecutului, reordonării și fixării lui în tiparele scrierilor memorialistice. Opera sa autobiografică, de la „Amintirile unei fete cuminți” (1958), la „Ceremonia de adio” (1981), relevă abundența experiențelor unei vieți și constituie o mărturie esențială pentru o istorie a ideilor din mediile intelectuale coexistente în secolul nostru. După „Amintirile unei fete cuminți” (1958), al doilea roman autobiografic este „Puterea vârstei” (1960), urmat de „Forța lucrurilor” (1963). „Bătrânețea” (1970) și „Socoteli finale” (1972) rețin fluxul degenerării trecutului în uitare, însemnând pe hârtie momentele bătrâneții şi ale bilanțului.
Evocarea ultimilor ani petrecuţi alături de Sartre, din „Ceremonia de adio”, va fi continuată printr-o retrospectivă epistolară - selecții din corespondența pe care acesta i-a adresat-o: „Scrisori către Castor” (1983). Scriitoarea îşi aminteşte cum se uita nemişcată în cofetăriile de pe strada Vavin, fascinată de „sclipirea limpede a fructelor zaharisite, de reflexele nedefinite ale magiunurilor de fructe, de înflorirea pestriţă a dropsurilor”. Primele semne de întrebare - de natură filozofică, aş putea spune, - apar în mintea scriitoarei de mic copil, când vedea bucuria părinţilor că din când în când mai creştea cu câţiva centimetri.
Micuţa Simone gândea că, tot crescând, va veni ziua în care nu va mai putea sta pe genunchii mamei. „Brusc, viitorul prindea contur; urma să mă transforme într-o altă fiinţă, care spunea eu fără a mai fi eu.” În copilărie a avut o fire violentă. Cei mari, părinţii şi rudele, „mă certau, mă pedepseau, dar rareori se întâmpla să primesc vreo palmă. […] Mă transformam într-o fiinţă capricioasă şi neascultătoare pur şi simplu de dragul de a nu fi ascultătoare”. Tot acest comportament de neacceptat pentru un părinte a avut şi o parte pozitivă. Simone de Beauvoir a considerat că regulile, obişnuinţa nu sunt de neînfrânt. „M-am revoltat ori de câte ori a încercat cineva să-mi impună lucruri care, pentru mine, nu aveau explicaţie, la fel cum am respins adevărurile care nu reflectau un absolut.”
Pe măsură ce anii trec, apar inevitabilele întrebări despre momentul părăsirii părinţilor pentru un bărbat necunoscut. „Cum să-ţi părăseşti părinţii pe care i-ai iubit timp de 20 de ani, pentru a pleca după un necunoscut? Cum e să începi să iubeşti, de pe-o zi pe alta, un bărbat care nu are nimic în comun cu tine şi despre care nu ai ştiut nimic timp de 20 de ani?”
Simone de Beauvoir a învăţat de mică să distingă între admiraţia ei interioară pentru orice ar fi putut s-o impresioneze şi admiraţia obligatorie, de ochii lumii, deci nesinceră. „În muzee, la Paris, mi se întâmpla să trişez; cel puţin, cunoşteam diferenţa între admiraţia obligatorie şi trăirile sincere.”
Tatăl scriitoarei avea momente când prevestea celor din jurul său viitorul de loc fericit al omenirii. Doar că, în acel viitor întunecat, ar fi trebuit să se găsească şi fiica lui… „Existau pericolul roşu, pericolul galben […]. Tata mă uimea prevestind cu o patimă îndârjită aceste calamităţi; viitorul pe care-l zugrăvea în culori atât de sumbre era şi al meu; iubeam viaţa: nu puteam accepta ca ziua de mâine să se transforme într-o tânguire fără speranţă.”
După terminarea liceului, pentru alegerea viitorului loc de studiu universitar, Simone merge, împreună cu mama ei, să viziteze Sorbona. „Am parcurs coridoare cu pereţii plini de cărţi spre care se deschideau uşile unor birouri care gemeau de fişiere. Când eram copilă, visam să trăiesc în acest praf savant, şi acum aveam impresia că pătrund în Sfânta Sfintelor.” Drept urmare, studiile urmate sunt Literele, deşi filosofia o atrăgea în mod deosebit pe scriitoare. Între ea şi fostele colege de şcoală, diferenţele devin din ce în ce mai mari. „… Eu continuam să merg înainte şi să mă dezvolt, în timp ce ele, pregătindu-se să intre în rolul de fete de măritat, începuseră să se prostească.”
Tatăl nu s-a împăcat niciodată cu gândul că fata lui o să facă studii superioare. „În mediul meu era pe atunci de-a dreptul nepotrivit ca o fată să facă studii superioare; să aibă o meserie însemna decăderea. […] Îmi suportam captivitatea cu atât mai greu cu cât nu-mi mai plăcea deloc acasă. Mama se ruga pentru sufletul meu cu ochii ridicaţi la cer, gemând de durere că rătăcisem drumul pe pământ; comunicarea dintre noi era tăiată. Mult mai mult mă uimeau şi mă iritau reticenţele tatei. Firesc ar fi fost să fie interesat de eforturile, de progresele mele, să-mi vorbească prieteneşte despre autorii pe care-i studiam; dar el mă trata cu indiferenţă şi chiar cu un fel de ostilitate.”
În aceste condiţii, Simone se izolează din ce în ce mai mult de familie. Venea la masă cu o carte în mână, era neglijentă sau, mai bine zis, indiferentă faţă de aspectul ei exterior. Când aveau musafiri acasă şi mama îşi aducea fiica să stea împreună cu invitaţii şi restul familiei, Simone făcea asemenea grimase încât în scurt timp era trimisă înapoi în camera şi totodată în lumea ei. Neînţeleasă de cei la care ar fi trebuit să găsească cea mai mare înţelegere - părinţii ei -, scriitoarea simte faptul că nu-şi găseşte locul printre oameni. „Să trăieşti înseamnă a minţi.” Câteva cuvinte la care ar fi bine să reflectăm şi noi mai profund… În ultima sută de ani, omenirea s-a schimbat mult. Altele sunt valorile acum, altul este simţul estetic, altfel este îndrăzneala colectivă.
În final, câteva cuvinte despre relaţia dintre Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre. S-au cunoscut în timpul studiilor universitare. Lui Sartre „îi plăceau prieteniile feminine. […] Mie mi se părea că timpul pe care nu-l petreceam cu el era timp pierdut. În timpul celor 15 zile cât a durat perioada examenelor orale, nu ne-am despărţit decât ca să dormim. […] Nu ştia ce înseamnă toropeala, somnolenţa, sustragerea, eschivarea, prudenţa. Era interesat de tot şi nu lua nimic de-a gata. Nu se întreba ce trebuie gândit, ce ar fi spiritual sau inteligent să gândeşti: ci doar ceea ce gândea el.” Cuvinte elogioase scrise de o mare personalitate feminină a secolului al XX-lea pentru un mare scriitor, mare filosof şi, mai mult poate decât toate acestea, adresate celui mai bun prieten.
Simone de Beauvoir spune în romanul său: „«Sunt altfel», îmi spuneam uneori cu mândrie; consideram că ceea ce mă deosebeşte de ceilalţi este expresia unei superiorităţi pe care avea să mi-o recunoască toată lumea într-o zi. […] Trebuia să mă smulg din făgaşul obişnuinţei; dar îmi închipuiam că mediocra condiţie burgheză poate fi depăşită fără a părăsi burghezia.”
Ca și Sartre, cu care împărtășește opţiunile filosofice, Simone de Beauvoir se înscrie prin opera ei în ilustrarea diferitelor genuri literare. Tentaţia scrisului o va acapara din adolescenţă, însă romanele pe care le începe, toate cu tonalităţi autobiografice, nu sunt decât proiecte pe care le va abandona treptat, deoarece va afla mai târziu de la Sartre că scrisul nu este un joc sau o plăcere, ci este o necesitate: „Mă crezusem mai cu moț pentru că nu concepeam să trăiesc fără să scriu: el (Sartre) nu trăia decât pentru a scrie”, mărturiseşte Simone în „Amintirile unei fete cuminţi”. Astfel va conștientiza faptul că dorinţa de a scrie nu trebuie să fie programată, impusă ca un obiectiv exterior și pentru afirmarea exterioară, culturală, pentru a obţine recunoașterea unei poziții în literatură, ci trebuie să devină imperativul interior al eului, necesitatea vitală de a se clarifica pe sine, de a comunica și de a se comunica, de a exprima coeziunea sau lipsa de coeziune din lume.
Titlu: „Memoriile unei fete cuminţi”
Autor: Simone de Beauvoir
Editura: Humanitas
Locul şi anul apariţiei: București, 2014.
Sursa foto: www.libris.ro
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp
Comentarii
- Stan Sonia 23 Jan, 2018 13:47 O carte fantastica, de avut in biblioteca :)
