Constantin Bărbulescu, „România Medicilor. Țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910”

Bun regăsit, prieteni ai lecturii, la o nouă întâlnire! Astăzi, prezentăm un volum de excepție prin conținut, dar și prin temele abordate de autor. Cartea de astăzi este rodul a douăzeci de ani de cercetare despre „imaginarul corpului uman, versiunea țărănească”, cum însuși autorul descrie în introducere (p.11). Demersul întreprins de Constantin Bărbulescu aduce informații relevante asupra igienei spațiului rural românesc, iar perspectiva îndeamnă la reflecţii menite să elucideze contextul de împrejurări politico-sociale în care se afla România în urmă cu un secol şi jumătate.

De menţionat este faptul că lucrarea abordează atât viziunea antropologică asupra realităților lumii rurale, a căror analiză a fost realizată în corpul lucrării, cât și viziunea politico-instituțională care explorează, prin prisma surselor sociologice și antropologice, culisele şi motivaţiile acţiunilor actorilor implicaţi în cadrul acestei cercetări. Cartea de față are intenția de a explica cum statul român modern „a încercat să ofere populației rurale o viziune corporală modernă și științifică” (p. 12). În contextul decalajului economic şi politico-social dintre lumea orientală şi cea occidentală, România se plasa în rândul ţărilor care aveau grave probleme de dezvoltare economică şi mari dezechilibre în ceea ce priveşte evoluţia societăţii conform spiritului secolului XIX. Modelul de dezvoltare de tip occidental nu a putut fi aplicat în cazul Principatelor Române decât târziu, spre sfârșitul secolului XIX, deoarece existau diferenţe majore de mentalitate, tip de producţie, percepţie a realităţilor cotidiene.

Societatea românească se afla la interferenţa a trei mari imperii, fiecare dintre ele interesat să menţină o stare de aservire a Principatelor şi să-şi extragă resursele prime necesare dezvoltării. Deşi au fost împrumutate modele de dezvoltare occidentale, niciunul dintre acestea nu a fost dus până la capăt deoarece ori nu a existat voinţa politică necesară, ori au existat impedimente de ordin material sau cultural la nivel politic. La aceasta se adăuga şi o dependenţă acută a majorităţii ţăranilor legaţi de marii proprietari funciari prin anumite obligaţii, constând în zile de muncă şi în sume de bani care înrăutăţeau situaţia economică și socială a lumii rurale la sfârşitul secolului al XIX-lea. Rezultă de aici că societatea românească a mijlocului de secol XIX se orientase radical şi tendinţele de modernizare erau evidente din moment ce în discuţiile politice şi în discursurile factorilor politici întâlnim frecvent termenul de „înnoire” sau de „schimbare”. Totuşi, rămâneau de rezolvat foarte multe lucruri, întrucât problema agrară nu fusese soluţionată iar multe dintre conflictele sociale şi tensiunile de la sfârşitul secolului al XIX-lea au avut drept cauză starea mizeră a țăranului român. Aceste condiții și cauze sunt analizate de Constantin Bărbulescu în expunerea situației sanitare a lumii rurale românești.

Structurată în trei părți, cercetarea se bazează pe rapoartele medicale redactate între 1860 şi 1910 (timp de jumătate de secol, deci). Rapoartele, ca sursă de informare, pun serioase probleme de interpretare, aşa cum recunoaşte şi autorul. Probabil că Al. I. Cuza spera ca prin reforme să câştige de partea sa voința maselor ţărănești şi că va constitui o bază de putere personală pentru reformele sociale pe care urma să le întreprindă. În volumul scris de C. Bărbulescu, se poate vedea cum reprezentanții autorităților locale blocau inițiativele medicilor, luându-le în râs și ridiculizându-le. Modul de viaţă urban al elitei, în total contrast cu modul de viaţă al ţărănimii, reprezentau două aspecte ale aceleiaşi societăți, niciunul dinte aceste segmente sociale nu ar fi putut exista în absenţa celuilalt. În anul 1860, medicii care activau în spațiul românesc studiaseră la Viena (34), în universitățile germane (22), în Italia (18) sau la Paris (14). În 1862, în Principatele Române aveau drept de liberă practică 100 de medici, un număr mult prea mic față de nevoile acute de îngrijire medicală de care aveau nevoie românii. Pe lângă numărul extrem de mic al medicilor, se adaugă și faptul că aceștia refuzau, practic, să lucreze în lumea satului românesc. Unul dintre medicii responsabili cu întocmirea rapoartelor sanitare, Iacob Felix, menționa, la sfârşitul secolului XIX: „Cea mai mare parte a medicilor de plasă nu aduce populaţiunii servicii reale; pentru ei, acest serviciu este un rău trecător, de care doresc să scape cât de curând; de aceea, nici nu-şi cumpără trăsură, umblă cu cai de chirie şi fac cât pot de puţine excursiuni”. Medicul raportor Iacob Felix, reformator al sistemului medical, explică acest comportament față de lumea rurală prin lipsurile de tot felul: „Tinerii care au dus un trai confortabil în timpul studiilor şi al stagiului militar se sperie de traiul primitiv, de lipsa absolută de tot confortul la care sunt expuşi în cele mai multe comune rurale, unde se găseşte foarte anevoie o casă cu chirie”.

Situarea României în Balcani şi diviziunea socio-culturală Occident - Orient a fost abordată şi din perspectiva politicii unei zone dintr-un sistem social despre care autorul susține că era deplorabil. Deşi indicatorii economici ai României arată cifre cu mult sub media europeană, un plan naţional de modernizare a medicinei, eficient, care să obţină consimţământul întregii societăţi, era menit să reducă decalajul faţă de Occident, considerat etalon al modernizării sociale. Schimbarea socială într-o societate dezvoltată, aşa cum o vedem în Vest, nu poate începe decât de la nivelul educaţiei individului şi de la cel al valorilor sale culturale, dar și al tipului de sistem social bazat pe un model. Dar acest exerciţiu trebuia să fie realizat unitar, la nivelul întregii societăţi, pentru a putea fi evaluat randamentul tuturor mecanismelor politice și instituționale. Acest proces însă era imposibil de realizat în spațiul românesc de la 1860.

Pe toată durata secolului XIX, România s-a aflat într-un proces continuu de modernizare a diferitelor servicii sociale, care a început în deceniile trei şi patru ale secolului amintit, odată cu apariţia diferenţelor de dezvoltare dintre Apus şi Răsăritul continentului. Ca urmare, apare o nouă clasă profesională cu un alt sistem de valori şi cu alte interese, ce marchează începutul unei noi epoci de transformare socială şi culturală a societăţii româneşti începând cu 1900. Modernizarea instituțiilor a rămas constant problema centrală pentru elitele succesive de până astăzi, iar preocuparea elitelor şi a grupurilor socio-profesionale s-a raportat la problema modernizării României. Aceste realități sunt prezentate de către autor în cartea de față. Scris cu acribie și cu un talent literar deosebit, volumul prezentat astăzi vă va ajuta să înțelegeți mecanismele sociale implicate în ameliorarea stării de sănătate a lumii rurale românești, precum și imperativele momentului. Este o carte pe care trebuie să o citim pentru a realiza o paralelă între acea epocă și realitățile de azi din lumea medicală românească.
Lectură plăcută!
 
Titlu: „România Medicilor. Țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910”
Autor: Constantin Bărbulescu

Editura: Humanitas
Anul şi locul apariţiei: Bucureşti, 2015.
Sursa foto: humanitas.ro

, Editura Humanitas, București, 2015.