Cartea zilei Nicolae Cuşa, „Istoria zbuciumată a macedonenilor aromâni din România“

Bun regăsit, prieteni, la rubrica cărților nou apărute! Astăzi, prezentăm o carte despre istoria aromânilor din spațiul românesc, unde grupurile de aromâni au venit după 1925 în etape succesive de colonizare și în speranța unei vieți sociale și comunitare mai bune. Istoricul Nicolae Cușa a scris această carte din dorința de a le prezenta aromânilor greutățile pe care strămoșii lor le-au întâmpinat de-a lungul timpului, modul în care au reușit să păstreze tradițiile și specificul tradițional. Evocarea memoriei unor oameni din trecut chiar la începutul cărții demonstrează această intenție a autorului de a aminti personalități, evenimente și fapte din trecutul zbuciumat și valoros al armânilor. Autorul reconstituie în textul primelor capitole evenimente și acțiuni care definesc specificul cultural, identitar și ocupațional al multor comunități de aromâni. Discuțiile dintre conducătorii comunităților (celnicii) și redate în volum compun pentru cititor o lume extrem de interesantă și excelent organizată. Dificultățile coexistenței cu alte grupuri etnice în arealul balcanic reies din cadrul acestor discuții între membrii importanți ai unor familii sau ai unor comunități aromânești. Nicolae Cușa redă cu o acuratețe exemplară elementele originii aromânilor, localitățile și zonele de baștină de unde vin aceștia. Unii aromâni afirmă că vin din Bulgaria, alții din Grecia, grupuri importante provin din Albania și din vechea Macedonie mult extinsă ca suprafață în raport cu teritoriul de azi. Fie că sunt grămosteni, pindeni, moscopoleni sau fârșeroți, toți aceștia compun marele grup identificat cu poporul aromân destoinic și brav în același timp. Dârzenia și patriotismul aromânesc sunt evocate de autor în texte care descriu mândria de a fi parte a acestui popor, autorul acordând capitolului II un titlu reprezentativ pentru aceste calități: „Decât mort în sclavie mai bine să mor cu arma în mână cât mai curând“ (p. 19). Portrete ale unor celnici reprezentativi precum Nachi Butcaru, Hristu Fotu, Teyu Stăpătar, Sterie Cușa sunt aduse aminte ca modele de existență umană și de personalitate de excepție. Pericolele și instabilitatea vieții cotidiene i-au obligat pe conducătorii aromânilor să se mute dintr-o zonă în alta, dând naștere unor fluxuri migraționale unice în istoria Balcanilor și reconfigurând compoziția etnică. Lovitura de grație dată poporului aromân din Peninsula Balcanică a fost dată prin parafarea Tratatului de la București în 1913, susține autorul. Împărțiți între patru state, conform negocierilor de pace, aromânii au evoluat diferit și au avut propriul drum în cadrul națiunilor care i-au avut sub tutelă. După momentul 1913, aromânii au devenit cetățeni ai celor patru state semnatare ale păcii: Grecia, Bulgaria, Albania, Serbia, trăind în medii, culturi și mentalități diferite şi nefiind recunoscuți ca minorități distincte în cadrul acestor state. 

Drumul românesc al aromânilor începe cu anul 1925, când situația lor din Grecia s-a înrăutățit, iar aromânii cereau autorităților românești să li se permită emigrarea spre Dobrogea de Sud - considerată un mediu propice pentru a-și păstra limba, tradițiile, identitatea etnică. De atunci și până în 1938, ei vin în grupuri compacte în România și sunt colonizați în Cadrilater, în județele Durostor și Caliacra, care făceau parte, la vremea respectivă, din componența României. Realitățile sociale, politice și demografice din teritoriul de sud al Dobrogei aveau particularitățile unei zone destul de complexe din punct de vedere politic, etnic și al disputelor teritoriale. În epocă au rămas amintiri care țin de identitatea lingvistică și culturală a aromânilor evocate de urmașii celor colonizați în zona amintită din care puține ajung până la noi. Colonizările s-au făcut din raţiuni de securitate a frontierei şi de contrapondere a populaţiei bulgare care manifesta, imediat după anexarea zonei de sud a Dobrogei, puternice resentimente faţă de statul român şi de cetăţenii acestuia. Aromânii care au acceptat colonizarea au constituit o monedă de schimb a politicii românești, susține Nicolae Cușa.

Evident, ca această înțelegere să funcționeze, în condițiile în care România reușise performanța de a antagoniza durabil Bulgaria, guvernul de la București trebuia să intervină discret și uneori să devină amnezic în favoarea drepturilor naționale ale aromânilor din Grecia, Albania și Serbia. Chiar dacă rămân valabile aprecierile de debut referitoare la pacea de la București, constatarea unui reputat specialist în problemele sud-est europene, conform căruia aromânii sunt perdanții evenimentelor din 1912-1913, este perfect pertinentă. 

Este drept că aromânii aveau alt tip de percepție la nivelul mentalului colectiv în raport cu celelalte comunități în ceea ce privește originea și identitatea, edificator în acest sens fiind pasajul lui Atanase Hâciu, care scria, la 1937: „Ca orice alcătuire, aromânul nu putea face excepțiune de la aceste imperative biologico-sociale sub imperiul cărora i-a fost dat să se nască și să se dezvolte. Element latin, transplantat în Peninsulă în perioada de glorie romană, la bază având caracterele rasei originare, el a devenit un suflet nou  [...] Pe de altă parte, trăind sub regimul de transhumanță și nomadism, ca și sub acela de negustor, crăvănar și industriaș prin orașe și porturi, el a câștigat mult din spontaneitatea călătorului și a mediteraneanului, alese însușiri specifice de echilibru trupesc și sufletesc, ceea ce a ajutat mult la momentele grele prin care au trecut aromânii.“

Amintind despre Peninsula Balcanică, Nicolae Cușa afirma: „Acolo suntem făcuți. Din această zonă s-au făcut niște exoduri, mai multe, pe care lumea nu le știe. Noi am trecut, am suferit multe lucruri, chiar și aici, în România“.

Greutățile pe care le-au îndurat aromânii din cauza colonizărilor și exodului s-au suprapus peste deziluziile de ordin politic și administrativ din Cadrilater şi i-au convins pe unii dintre aromâni să adere la Mișcarea Legionară. Acest subiect este tratat cu acribie de către autor în partea finală a cărții. Nicolae Cușa clarifică aspecte importate în evoluția politică legionară a aromânilor și stabilește o teorie clară asupra modului în care este analizată implicarea aromânilor în cadrul Mișcării. În ultimul capitol, există o întrebare retorică: „Ce rău au săvârșit aromânii de au trebuit să îndure atâtea?“
Cartea scrisă de Nicolae Cușa și prezentată de noi astăzi, una dintre lucrările așteptate cu mare interes, pe care o parcurgem ghidaţi de curiozitate și, pe alocuri, de implicare sentimentală, evocă aspecte de viață din care avem de învățat cu siguranță.
Lectură plăcută!

 
Titlu: „Istoria zbuciumată a macedonenilor aromâni din România“
Autor: Nicolae Cuşa
Editura: Editura Paralela 45
Locul şi anul apariţiei: Pitești, 2015.
 
Sursa foto: www.reporterntv.ro/