Femeia ciumată femeia măritată (de foarte tânără)

Cum femeile puse la zid (de către alte femei, de către bărbaţi, de către societate în general sau de către ele însele) nu sunt puţine, m-am decis să le iau pe rând şi să scriu despre ele şi pentru ele. Despre fiecare tip în parte, cu drag, cu zâmbetul pe buze, cu optimism. Pentru că că nimic nu e bătut în cuie. Şi de multe ori ciuma e doar în ochiul privitorului, aşa cum se spunea mai mult despre frumuseţe. Astăzi episodul 1.

De câţiva ani e modern să fii femeie single. Să te implici în relaţii pasagere, care pot să dureze mai puţin sau mult, de gustibus. Dar fără angajamente sau responsabilităţi. Şi ce dulce poate fi gustul independenţei! Fără bucătărit, fără cicălit...fără gulerul cămăşii pătat cu ruj. Multe prietene gălăgioase, vin roşu, o birmaneză sau un bichon, câteva genţi şi nepărat câteva cutii pline ochi de cărţi şi filme...iată că fericirea înseamnă mai mult decât un inel pe deget şi câteva te iubesc-uri rătăcite. Cam aşa visam eu pe la 18 ani...spuneam că nu mă voi căsători niciodată sau cel puţin până la treizeci şi ceva de ani. Eram sigură că o să iubesc, dar credeam că nu e loc pentru atâta iubire. Că mă iubeam deja pe mine prea mult şi nu voiam să mă părăsesc.

Pe la 19 ani am intrat într-o relaţie care a evoluat repede înspre ceva destul de serios şi am fugit ca o apucată. Cum să îmi pierd tinereţea aşa dintr-o dată? Pe atunci încă eram foarte sigură că o relaţie serioasă (a se citi stat împreună, logodnă eventual, mai departe nu eram în stare să mă gândesc) înseamnă automat pierderea a 10 ani din viaţă. Şi renunţarea la o mie de minunate posibilităţi. Fiindcă mă arsesem o dată, cu un bărbat suficient de în vârstă încât să se gândească la treburi serioase, mi-am spus că de acum o să bag în seamă doar pe cei mai tinerei şi mai nărăvaşi. Ca să trăiesc clipa şi să nu-mi fie frică de viitor.

O vreme a mers. Şi când huzuream de zor, poc, a căzut cerul peste mine, cu tot cu nori, stele, sori şi alte minunăţii şi m-am trezit îndrăgostită până la călcâie, cu bagajele aşezate frumos la el în casă. Nu aveam nici aceeaşi limbă maternă, nici aceeaşi religie, eram de fapt născuţi pe continente diferite. Şi ne-am întâlnit pe un teritoriu neutru, la început ne-am distrat, apoi...lucrurile s-au complicat. Nu a existat nicio logică, decât o compatibilitate care m-a lăsat gură cască şi cu inima în plămâni, de respiram doar iubire. Astfel am ajuns să spun da. Povestea e lungă, dar nu despre ea e vorba.

Ci despre ceea ce a urmat. Pe scurt: întrebarea „te-ai căsătorit la vârsta asta???" mă hăituieşte la tot pasul. Nu pot să savurez o cafea linistită că hop, apare întrebarea. Iar apoi urmează un adevărat interviu. „Şi cum e, faci de mâncare, ce s-a schimbat, mai ieşi în oras?", etc. Mă şi mir că mai am putere să răspund. Fetelor nu le vine să creadă că deşi sunt căsătorită, sunt la fel de zănatică, plină de viaţă, pasionată de ceea ce fac şi aproape deloc gospodină ca înainte. Singurul lucru care s-a schimbat este că sunt loială unui singur om cu care îmi construiesc, încet-încet, un viitor. În rest sunt tot eu, EU. Mă aranjez în continuare, nu am învăţat cărţi de bucate pe de rost, am timp oricând să ies la un ceai cu prietenele, merg la şcoală, lucrez, nu m-am transformat într-o soţie Stepford. Soţul meu ştie să aibă singur grijă de el, de obicei facem activităţile casnice împreună (nu sunt chiar nesimţită să il pun pe el să facă tot), dar uneori se întâmplă să fiu prinsă în vreo activitate...cu siguranţă ca se va descurca să îşi facă o supă singur, fără să aibă pretenţii ca eu când vin obosită acasă să mă apuc de trebăluit. Cred că şi din acest motiv am acceptat să ne luăm. Aveam încredere că stilul lui de viaţă se mulează pe al meu şi că vom creşte împreună, făcând lucrurile aşa cum vrem, nu neapărat aşa cum au făcut alţii înainte noastră.

Aşa că m-am cam săturat de semne de întrebare şi de exclamare. Nu sunt o ciumată pentru că m-am căsătorit tânără. Poate altele or fi, că am mai văzut unele care se căsătoresc şi a două zi îşi pun cenuşă în cap şi minijupul la naftalină. Dar o femeie cu personalitate va rămâne ea însăşi.

Aşa cum nu e boală să fii singur, nici căsătoria nu e boală. Unii contestă valoarea actului. Eu ce pot să zic...sunt mai boemă când vine vorba de astfel de gesturi. Pentru mine, actul ăla nu e desuet, e mai degrabă vintage. Iar vârsta nu cred că mai e un criteriu când vine vorba de calitatea sau durata unei căsnicii.

Vine ziua aceea când pur şi simplu ştii că vrei să faci acel pas. Uneori să întâmplă ca acel moment să sfideze bioritmul. Să vină mai repede sau mai târziu. Ce era să fac? Cu riscul de a părea ciudată, am spus da, pentru că măcar sunt o ciudată fericită. Şi am prietene gălăgioase şi vin roşu şi genţi şi cutii cu cărţi. Iar după ce mă stabilesc într-un loc, o să am şi bichonul. Aşa că...probabil o fi overrated să te măriţi, dar cu siguranţă nu e sfârşitul lumii. Asta dacă ai luat decizia corectă. Mai mult, e prilej de noi începuturi calde şi primăvăratice, în doi.