Povestea de amor (cu bicicleta) continuă

După ce luni dimineaţa mi-am început drumul către redacţie cu bicicleta într-un gard şi l-am continuat coborînd din şa de vreo sută de ori, la fiecare bordură uriaşă, la fiecare şanţ mai mare decît roţile mele, la fiecare maşină parcată pe pista de biciclete şi la fiecare aglomeraţie de oameni care făceau schimb de bârfe la 8 dimineaţa pe toată lăţimea trotuarului, luni seara am decis să mă întorc acasă pe stradă. Am schimbat şi traseul, am luat-o frumos pe Calea Victoriei, apoi pe Dacia şi direct la vale până-n Cotroceni. A fost mult mai bine, fără incidente, am ajuns şi foarte repede, am pedalat mult şi cu viteză. Luni seara am stat şi-n parc cu bicileta pînă după 10, aşa că s-au adunat nişte ore bune de călărit Micuţa Roz. Pe care o iubesc mai mult ca-n prima zi, şi noaptea visez că zbor cu ea printre nori şi înot cu ea în Marea Egee alături de peşti în formă de papanaşi cu smîntînă.

Marţi dimineaţa am pornit pe alt traseu: Eroilor Ştirbei Calea Victoriei Kisselef Arcul de Triumf Caşin Domenii. Am făcut ceva mai mult ca pe traseul pe la gara de nord, dar nu m-am dat jos de pe bicicletă decît de două ori, în rest am pedalat liniştită pe trotuare libere, pe bulevarde goale şi pe benzi de bicicletă late şi neocupate de musafiri păşitori. Am ascultat muzică, am pedalat cu vînt matinal în freză, foarte idilic şi energizant.

Mi s-a închis rana din palmă, zgaibe noi n-am căpătat, fundul nu mă doare, nici febră musculară la gambe n-am, seara ajung acasă frîntă (dar fericită) şi dorm ca un prunc, cu capul înfundat în saltea şi cu o băluţă mică-n colţul gurii.

Azi (miercuri) am plecat cu maşina spre service în Băneasa, am abandonat acolo kia cu aripa, bara şi portiera făcute fundă şi-am pornit spre birou călare pe Micuţă. Nu mă mai dădusem niciodată cu bicicleta roz prin început de ploaie pe sub avioane care aterizează şi în paralel cu maşini care gonesc cu peste suta la oră. Eu pedalam pe trotuar, în completă siguranţă în tot haosul, ascultam în căşti nişte gotan project (care nu se prea auzea de motoarele avioanelor) şi mă gîndeam că e bine, bă, pe lumea asta. O fi şi rău, nu zic, dar acum parcă e bine.

Am ajuns la redacţie în 20 de minute, fără evenimente neplăcute. Din cauza ploii, duşmanii mei plimbători şi cîinii stăteau probabil indoor la televizor.

Ce am constatat însă în plus zilele astea e că, la fel cum există oameni care nu aud claxonul chiar dacă îl suni încontinuu pînă ţi se fac ţie urechile ţăndări, există şi oameni care nu văd bicicleta şi pe omul călare pe ea nici cînd acesta se apropie la mai puţin de 1 metru dînd din mîini şi din picioare şi sunînd disperat din claxon. Aceşti oameni merg ca nişte zombi pe banda de biciclete, cu sacoşa într-o mînă şi nimic în cealaltă, cu ochii deschişi către biciclist. Păşeşte, deci e viu. Are ochii deschişi, deci nu doarme. Ei, cu toate astea, nu dă nici un semn că ar fi dispus să păşească în laterală ca să nu-l faci una cu asfaltul. Îl eviţi în ultimul moment, evident se sperie şi te înjură. Şi uite-aşa, în timp ce tu pedalezi liniştit şi zen spre job, o armată de zombi d-aştia care nu văd, nu aud, nu ştiu să meargă decît înainte, îţi umplu telepatic congelatorul cu tot soiul de fructe de mare şi pastrame de miel. Doar pentru că tu nu plimbi sacoşa la fel ca ei.

www.printesaurbana.ro