Te iubesc cât cerul!

Am mai scris despre declaraţia asta pe un alt blog, acum vreo doi ani. Dar revin acum fiindcă îmi tot amintesc de ea atunci când prietenii mei îmi povestesc despre replicile venite de la copiii lor, replici care îi lasă fără cuvinte, care le umplu ochii de lacrimi pe care nu vor să le lase să alunece. De emoţie, evident...Atunci când Buna m-a întrebat cât de mult o iubesc aveam patru, cinci ani. Devenise dialogul meu preferat, jocul nostru de prânz, ca să mă convingă să dorm. Atunci uram somnul de după amiază, acum tânjesc după el. Când Buna mă întreba „Cât de mult mă iubeşti?" iniţial răspundeam „cât o furnică". Apoi cream suspans şi, Doamne, cât îmi mai plăcea!!! Ea se prefăcea supărată. Măream miza: „Bine, te iubesc cât o căpșună!". Tot supărată. Prefăcut supărată. Dar tot adorabilă. „Bineee, cât un avion". Nu pot să-mi dau seama ce era atunci în mintea mea de ierarhizam astfel intensitatea sentimentelor. Cum de le cuantificam aşa?!? În final, după câteva secunde de suspans ajuns la cele mai înalte cote, răspundeam cu maxim entuziasm: „Te iubesc cât cerul!". Era superlativul absolut. Mai mult de atât nu exista, nu putea fi conceput. Am avut bunica din poveşti, idealul, absolutul! E, cred, singurul model care a rămas neîntinat. Cred şi acum că bunicii sunt, rămân cei mai buni prieteni din viaţa noastră. Deţinătorii răspunsurilor la numeroasele noastre „de ce"-uri, autorii celor mai frumoase poveşti, păstrătorii celor mai înalte valori. În ochii lor rămânem întotdeauna copii.

Încă te mai iubesc cât cerul!

www.adacodau.wordpress.com