În căutarea comorilor scufundate

În 1683, un anume căpitan William Phips a sosit în Anglia, venind din colonia britanică nord-americană, cu o ambiţie ce părea să aibă puţini sorţi de izbândă: să convingă câţiva dintre puternicii zilei - chiar pe rege, dacă ar fi fost posibil - să investească într-o idee măreaţă: o operaţiune de recuperare a comorilor de pe navele spaniole scufundate, nave care, ani în şir, după descoperirea Americii de către Columb, căraseră spre Europa bogăţiile lumii noi. Unele dintre aceste vase ajunseseră cu bine în porturile europene, altele însă, mai puţin ocrotite de soartă, fuseseră prinse de furtuni, se izbiseră de stânci şi, cu coca sfărâmată, se scufundaseră, ducând cu ele, în adâncul mării, şi comorile - uneori uriaşe - pe care care le purtau. Veacuri la rând după aceste tragice întâmplări, căutătorii de comori visau să readucă la suprafaţă aceste bogăţii, iar unii dintre ei, cei mai îndrăzneţi şi mai norocoşi - dar, vorba romanilor, norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi - chiar au izbutit să-şi împlinească visele. Chiar şi în zilele noastre.

William Phips a fost unul dintre aceşti norocoşi căutători. Născut în teritoriile britanice din America de Nord, de origine nu foarte înaltă (dar, având, totuşi, în Anglia nişte rude bine situate), el se pregătise pentru meseria de constructor de nave, deschizându-şi chiar propriul său şantier naval. Dar, în 1682, s-a apucat de o nouă îndeletnicire: vânătoarea de comori. A făcut o primă încercare în Bahamas, unde a reuşit să recupereze o parte din încărcătura unor nave spaniole scufundate; nu fost un succes spectaculos, dar a fost, totuşi, un succes, aducând celor implicaţi un profit de câteva mii de lire, în banii de azi - destul pentru a încuraja ambiţiile viitoare.

Pentru o operaţiune de mare anvergură, avea nevoie de fonduri pe măsură aşa că, în 1683, a venit la Londra, căutând finanţare pentru proiectul său. Cu ajutorul legăturilor de familie şi al scrisorilor de recomandare, a ajuns nu numai la oameni importanţi din marina britanică, dar şi la regele Carol al II-lea. Acesta a fost de acord să îi împrumute lui Phips o fregată a marinei engleze, având grijă, totodată, ca, în afară de cele 10 procente din eventuala comoară cuvenite, conform legii, coroanei britanice, să-şi asigure, pentru el personal, 25 % din ceea ce urma să găsească Phips (care, după cum se vede, fusese foarte convingător şi persuadase pe toată lumea că existau, într-adevăr, mari bogăţii scufundate care putea fi scoase la suprafaţă. La urma urmei, nu era greu de crezut, doar marina britanică avea la activ, în istoria ei, scufundarea a destule corăbii spaniole, în cursul războaielor navale pentru supremaţia economică, din secolele precedente).

Continuarea pe: Descopera.ro