Ne pasă uni de alţii? O predică de referinţă despre tâlcul Evangheliei demonizatului din Gadara pentru noi, cei de astăzi

Iubiţi credincioşi, daca cineva ne-ar întreba pe fiecare din noi dacă suntem demonizaţi, cu siguranţă că majoritatea am răspunde că nu. Dacă, insă, cineva ne-ar întreba dacă lumea, societatea în care trăim, este demonizată, ar fi mult mai multe răspunsuri de dat. Ştim toţi ceea ce se întâmplă în jur. De ce, oare, această diferenţă între răspunsuri? Evanghelia a fost, este şi va fi Vestea cea Bună. Omul sincer care se întâlneşte cu Evanghelia este cucerit de învăţaturile ei, de puterea, de harul pe care Dumnezeu îl transmite prin citirea şi auzirea ei. Dacă acestea efecte le are asupra noastră citirea Cuvântului Mântuitorului Hristos şi ale Sfinţilor Apostoli, cât de puternică trebuie să fi fost întâlnirea faţă către faţă cu Fiul lui Dumnezeu! Puterea Harului Duhului Sfânt care i-a făcut pe apostoli să-l urmeze, pe păcătoşi să se întoarcă de la păcat la virtute, pe bolnavi de la boală la sănătate. În faţa acestei puteri dumnezeieşti, cea mai mare posibilă, demonii care puseseră stăpânire pe sufletul acestui om din ţinutul Ghergheşenilor s-au înfricoşat: "Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-te, nu mă chinui!" s-a auzit spunând din gura omului, dar nu el vorbea, ci demonii din ei.

În viaţa noastră am auzit de oameni demonizaţi, poate am şi văzut. Ei nu sunt oameni bolnavi psihic, deşi uneori cei bolnavi psihic şi cei demonizaţi au comportament asemănător.

Demonizaţii sunt un caz extrem a ceea se întâmplă cu fiecare dintre noi în anumite momente. Să privim un om mânios. Se spune că mânia e căruţa dracilor şi aşa este! Pentru că de fiecare dată când ne mâniem, mintea noastră nu ne mai aparţine. Ea este sub stăpânirea demonilor. Dar nu numai când ne mâniem suntem în aceasta stare, ci orice patimă care ne stăpâneşte, când o împlinim, nu (nouă) ne împlinim o dorinţă, ci demonilor. Ne hrăneşte sufletele invidia? Nu, ci ne distruge. Ne hrăneşte sufletele mândria? Nu, ci ne prăbuşeşte. Ne hrăneşte sufletul slava deşartă, dorinţa aceasta de a plăcea oamenilor, care atât de mult ne stăpâneşte astăzi? Nu, ci ne chinuieşte cumplit, căci atunci când vrem să fim lăudaţi de oameni suntem în stare să ne înjosim cumplit pentru aceasta. În acest fel, cu cât este mai intensă o patimă în noi, cu atât demonii ne stăpânesc prin ea mai mult şi ne asemănăm cu demonizatul din Evanghelia de astăzi. Ce haine nu îmbrăcă el, că se spune că umblă dezbracat? Haina harului Sfântului Duh care ne păzeşte de demoni. În ce morminte se ascundea? Fiecare patimă este un mormânt al sufletului nostru în care ne ascundem de lumină şi adevărata viaţă pe care ne-o aduce harul Sfântului Duh, dragostea lui Dumnezeu. Şi cu cât mai mult ne ascundem, cu atât mai mult întunericul ni se pare firesc şi lumina ne oboseşte ochii pe care i-am stricat prin patimi. Dacă nu s-ar fi întâlnit cu Mântuitorul, demonizatul ar mai fi petrecut multă vreme în acea cumplită stare. Căci demonii, oricât de mult rău fac omului, tot mai mult vor sa facă. Ei sunt un stăpân nedrept. Oricât de mult le slujeşte cineva, trâind în păcate şi patimi, ei nu îl iubesc, ci îl urăsc şi îi pregătesc noi chipuri de a-i face rău. Este exact contrariul lui Dumnezeu, Care oricât de rău am face, dragostea Lui nu se împuţinează şi ne pregăteşte alte drumuri pe care să ne întoarcem către El.

Mai multe pe: