Părintele Sofian de la Antim, omul smereniei – de 10 ani printre sfinţi

Parintele Sofian de la Antim Smerenia, poarta spre Imparatie

"In masura in care ai inima infranta si smerita, devii tot mai liber interior si atunci Dumnezeu coboara in tine. Rostul nostru pe pamant este sa ne umplem de Dumnezeu. Si nu ne putem um­ple de Dumnezeu decat prin smerenie. Smerenia trebuie sa fie fundamentul vietii noastre. Nu ne realizam prin trufii ieftine, ci numai prin sme­renie. A trai in smerenie inseamna a trai o viata reala. Iar a trai in trufie este o viata artificiala.

De aceea, de cate ori esti umilit, rabda si roaga-te:

Doamne, primeste aceste umilinte, in locul sme­reniei de care am lipsa. Sa rascumpere umilintele mandria de care nu ma pot izbavi de bunavoie!

Am fost inchis in temnitele comuniste si numai Dumnezeu stie cata nedreptate era acolo, cata ura, cata rautate... parca nici nu poti spune in cuvinte. Atunci cand eram mai chinuit, in­cercam sa nu ma revolt, sa nu cartesc. Ma gan­deam asa: Hai sa-mi amintesc cu ce am gresit eu fata de Dumnezeu, de patimesc acum aceste nedreptati! Si ma gandeam la niste pacate ale mele pe care le stiam numai eu si Dumnezeu, iar su­ferinta o priveam ca pe un canon si nu ma re­voltam. Ma gandeam ca, daca si eu as fi fost mai bun, nici gardienii n-ar fi fost atat de rai - asa­dar si eu eram vinovat pentru rautatea lor. Asa ii puteam ierta pe toti si ma puteam ruga pentru ei, si aproape ca nu mai simteam suferinta pe care mi-o pricinuiau. Si va spun drept ca atunci cand puteam sa fac toate acestea si sa ma gan­desc la pacatele mele, simteam in inima o bucu­rie asa de mare, si o pace, si o bogatie de iubire, ca parca zburam, desi eram in puscarie.

Eram atat de preocupat ca sa-mi vad pa­catele, incat si noaptea vorbeam prin somn si imi ceream iertare de la Dumnezeu. Si erau acei caralii care pandeau pe la usi, si ascultau pe la gratii ce spuneam eu; iar a doua zi ma chemau la ancheta si-mi serveau cuvintele pe care le spusesem prin somn, din cauza framan­tarilor mele sufletesti. Imi strigau: Pacatosule! Popa pacatos!, si-mi repetau tot ceea ce spuse­sem noaptea prin vis, Dumnezeu stie cum.

Dar asta am vrut sa spun: este foarte impor­tant sa ne recunoastem starea de nevrednicie fata de Dumnezeu. Sa nu aduci nimanui nici o vina, decat numai tie. Sa te caiesti mereu din toata inima. Daca nu ma gasesc vinovat in mod real si nu ma caiesc din adancul sufletului, atunci nu ma pot ruga cu putere si nu pot avea bucu­ria deplina a rugaciunii. Daca ai acestea doua - smerenia si iertarea aproapelui - ai sa vezi cum incepi sa capeti in tine ceva din Dumnezeu, ceva extraordinar. Numai Duhul Sfant poate aduce acest „ceva" in inimile noastre.

 http://www.razbointrucuvant.ro/2012/09/14/parintele-sofian/