Smerenia, supunerea, răbdarea şi dragostea Faptele să vorbească, nu teoria searbădă

Despre învinovăţirea de sine

Nimeni nu este pricinuitorul pierzării tale, decât voia ta, iar al binelui este Dumnezeu. Diavolul nu poate face nimic spre pierzarea sufletului, ci numai îi sugerează.

Învinovăţirea de sine conlucrează strâns cu smerita cugetare spre a înlătura efectele foarte dăunătoare ale slavei deşarte, o fiică a mândriei luciferice, care lucrează strâns cu îndreptăţirea de sine.

Nici nu putem spori şi nici vom izbuti să ne folosim duhovniceşte câtă vreme suntem porniţi împotriva altora şi nu ne învinovăţim pe noi înşine.

Să ne silim pe noi înşine, trudind în grădina inimilor noastre, fără a ne interesa de cele ce se petrec în grădina vecinului, căci nimeni nu se poate lăuda cu o inimă curată „chiar dacă viaţa lui n‑ar măsura decât o singură zi pe pământ" (Iov XIV, 5).

Cea mai mică durere, cea mai neînsemnată ofensă pe care creştinul o suportă pentru Dumnezeu, nu va rămâne nerăsplătită.

Prin faptul că‑i judecăm pe alţii, pierdem mult, mai ales atunci când îl judecăm pe duhovnic. Eu, când mă spovedesc, mă duc pentru harul care este peste preot, indiferent de felul cum este preotul. Dacă harul a coborât asupra lui, pot eu să mă lupt cu Dumnezeu?

Despre viaţa monahală

Mănăstirea este locul unde creştinul se încearcă pe sine ca aurul în cuptor. Nu e lucru puţin a vieţui în mănăstire şi a rămâne credincios până la sfârşit. Rasa şi tunsoarea însă nu‑l fac pe monah, ci lepădarea omului lumesc şi îmbrăcarea în cel duhovnicesc, precum şi răstignirea desăvârşită a poftelor.

Spre deosebire de chemarea la apostolie: „Veniţi după Mine..." (Matei IV, 19) sau chemarea obştească: „Veniţi la Mine toţi..." (Matei XI, 28), chemarea monahului este o iniţiativă proprie, supunându‑se de bună voie vocaţiei lăuntrice, potrivit recomandării Mântuitorului: „De voieşte cineva să vină la Mine, să se lepede de sine..." (Matei XVI, 24).

De tăria hotărârii noului începător depinde sporul şi urcuşul spre îmbunătăţire, căci „omul hotărăşte şi Dumnezeu orânduieşte" (...), şi de multă strădanie are nevoie cel ce voieşte a spori în cele duhovniceşti.

Prima virtute a monahului, care le chea­mă şi pe celelalte, este ascultarea, ca treap­tă sigură care duce la desăvârşirea mult dorită.

Monahul va trebui să nu uite nicio clipă, în toată viaţa sa, căldura zelului, hotărârea şi scopul ce l‑au determinat să intre în mănăstire. Totdeauna să fie preocupat de mijloacele care îl pot duce la desăvârşire, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu (Ioan XV, 5), prin lepădarea de omul lumesc şi îmbrăcarea în cel duhovnicesc (Efeseni IV, 22- 24), deci prin răstignirea desăvârşită a patimilor.

Cel ce în mănăstire caută altceva, iar nu pe Dumnezeu şi mântuirea sufletului său, nu va putea suporta ceea ce îi impune de la sine această viaţă, căci poarta ei „este strâmtă şi îngustă... şi puţini sunt cei ce o află" (Matei VII, 14).

Noi, cei ce ne‑am ales această cale, să nu uităm că „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Matei XI, 12), şi nu e nimic îndeajuns din cele ce am putea face pentru a o merita (I Timotei IV, 8).

Pentru a progresa în urcuşul duhovnicesc, monahul trebuie să înnoiască în fiecare clipă momentul eroic de la început.

 http://www.razbointrucuvant.ro/2012/08/07/smerenia-supunerea-rabdarea-si-dragostea-faptele-sa-vorbeasca-nu-teoria-searbada-cuvinte-de-folos-ale-parintelui-teofilact-de-la-putna-%E2%80%A02010/