Testamentul duhovnicesc al Părintelui Stăniloae “Fiţi tot timpul cu gândul la Hristos şi căutaţi să slujiţi Lui”

Monahul Ignatie: Vorbiti-mi, va rog, putin, despre pro­blematica suferintei.

Pr. S.: Problema suferintei nu e usor de expus pentru ca are foarte multe aspecte. Suferinta vine din diferite cauze si se refera fie la suflet, fie la trup.

De la Adam ne-a ramas tuturor o suferinta din neatasarea la Dumnezeu, producandu-se o corupere in trupul omenesc.

El creste pana la o vre­me, dar pe urma incepe stricarea lui, stricaciu­nea, descompunerea, pana duce la moarte. Asta parca a devenit o lege a firii noastre, incat toti oamenii sunt supusi suferintei, de pe urma aces­tei schimbari a raportului cu natura. Ar fi trebuit indumnezeita natura, daca Adam n-ar fi pacatuit si omul n-ar fi avut nevoie de folosirea ei mate­riala, ci sa vada prin ea pe Dumnezeu.

Un alt mod sau pilda de suferinta este Iov. El nu s-a lasat abatut prin suferintele aduse de vraj­masia diavolului de la legatura cu Dumnezeu. Oa­meni nevinovati, intr-un anumit fel, pot sa sufere prin incercari care vin nu pentru ca Dumnezeu vrea sa ne incerce, ci sunt si duhurile rele care ne ispitesc si care aduc prin dusmaniile altora neca­zuri asupra noastra.

Şi, in sfarsit, este Hristos un exemplu suprem al celui care sufera. El nu trebuia sa sufere pentru ca El n-a pacatuit. El n-a avut o neascultare fata de Dumnezeu. El a suferit spre a-i mantui si a-i in­demna pe oameni sa paraseasca cele rele si prin asta a trezit invidia unora pentru ca voia sa faca bine altora si dusmania acelora I-a adus lui Hristos suferinta. Dar pentru ca El sufera fara ca aceasta suferinta sa vina din urmarile pacatului lui Adam, El a putut invinge, a putut rabda aceas­ta suferinta si, pentru ca era si Dumnezeu, a putut invinge chiar moartea. El a primit toate urmarile suferintelor lui Adam pentru ca si le-a insusit de la noi, ca sa ne arate ca se pot invinge daca suntem alaturea cu El, si chiar moartea.

Deci suferintele de pe urma pacatului originar se transforma in mijloc de apropiere de Dumne­zeu prin Iisus Hristos, si de inviere chiar. Rabdam suferintele, fara sa ne indepartam de Dumnezeu, ramanand in comuniune cu Hristos, ca astfel moartea sa nu mai fie un act de totala imputinare a vietii, ci sa fie un act de revenire la plenitudinea vietii, la indumnezeirea naturii.

Citetse AICI