Adrian Păunescu nu mai este de trei ani. Iată ultima sa poezie, scrisă pe patul de spital (audio)

Astăzi se împlinesc trei ani de la trecerea în nefiinţă a lui Adrian Păunescu. A murit pe 5 noiembrie 2010.
Inima poetului se oprise de mai multe ori în ultima lui noapte de viaţă şi la 07.15, dimineaţa, medicina s-a dovedit neputincioasă.
Medicul Şerban Brădişteanu, şeful Clinicii de Cardiologie, de la Spitalul Floreasca, a spus că boala depăşeşte resursele terapeutice ale spitalului.
Adrian Păunescu a fost internat, la 26 octombrie, în stare gravă, la Secţia de terapie intensivă, fiind diagnosticat cu insuficienta cardiacă, hepatică şi renală. Adrian Păunescu avea 67 de ani.
S-a născut în 20 iulie 1943 în Copăceni, judeţul Bălţi, în actuala Republica Moldova. S-a remarcat mai întâi ca un poet prolix, printre producţiile sale numărându-se şi ode la adresa familiei Ceauşescu. Cenaclul Flacăra - pe care l-a organizat începând cu 1973 - a devenit un fenomen social, influenţa lui Adrian Păunescu
crescând proporţional cu succesul cenaclului.
 
Ultima poezie a lui Adrian Păunescu scrisă pe patul de spital
 
Redăm integral poezia semnată Adrian Păunescu, în "31 octombrie2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.
 
De la un cardiac, cordial
 
"De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!".

Adrian Păunescu, special pentru Dorel Onaca

 Adrian Păunescu i-a mărturisit prietenului său Dorel Onaca, pe patul de spital, că este unul dintre puţinii oameni căruia i-a dedicat o poezie. De altfel, precizează jurnaliştii de la Libertatea, Dorel Onaca a fost singura persoană din afara familiei care s-a aflat la căpătâiul poetului până ce medicul nu a mai permis nimănui accesul în rezerva de spital. Iată în continuare poezia dedicată de maestrul Adrian Păunescu lui Dorel Onaca:

Mai dă-mi un golf de sprijin

Nici marea nu m-a mai primit, săraca,
De parcă i-aş fi fost un vitreg prune, 
Hei, dragul meu corsar, Dorel Onaca, 
Găseşte-mi, tu, un golf să mă arunc.
Nu vreau decât ieşire-n marea mare, 
De stând să pot tristeţea să mi-o sparg, 
Peşti carnivori să aibă de mâncare, 
Piraţi să-mi pună capul pe catarg.
M-am săturat să fiu, cu lumea, tandru,
Lumina mamei lui de cod moral. 
Învaţă-mă, prietene-scafandru,
Cum să mă-ngrop, în fiecare val.

Aseptică, absurdă şi sterilă
Rămâne existenţa unui sfânt,
Ci eu, învins de patimă şi milă.
Convulsia şi patima le cânt.
De zeci şi zeci de ani nu pun pe gura 
Nici băuturi, nici droguri, nici tutun 
Şi toţi stupizii vicioşi mă-njură, 
Mă fac beţiv, isteric şi nebun.
Ei bine, mă decid să trec la fapte,
Recuperând tot vidul dindărăt, 
Voi sparge stânci în fiecare noapte 
Şi-n fiecare zi o să mă-mbăt.
Deschid bordel şi cârciumă, Dorele. 
Fă-mi rost neapărat de-un eunuc 
Şi dau servici duşmanilor, să spele 
Podelele pe unde-am să mă duc.
Deşi, cu mult mai important ca toate, 
E şcoala suferinţei s-o absolv 
Şi să m-ajuţi c-un pic de libertate, 
Să mă arunc în mare, într-un golf.

Eu nici nu vreau vapoare de elită, 
Nici bărci, pentru amanţi rătăcitori, 
Dar din pădurea lumii, adormită,
O Arcă a lui Noe să-mi coborî,
Mai am la mine-n piept destul jăratic, 
Să pot în apa rece să mă scald 
Şi-n lacrimile mediului acvatic,
De tot ce am iubit să-mi fie cald.
Cum nu se joacă marea de-a băltoaca, 
Nici eu de-a viaţa nu pot să mă joc, 
Găseşte-mi tu un golf, Dorel Onaca. 
Doresc de pe pământ s-o iau din loc.
Facilitează-mi evadarea, frate, 
Să pot definitiv pe mări să fug, 
Să-mi facă peştii răpitori dreptate,
Dac-am trăit şi-am ars aici pe rug.
Tu înţelegi ce silă mi-e de cele 
Ce mi-au distrus viaţa pe uscat?
Între pământ şi mare, la zăbrele.
Altar marin, de vină şi păcat.
Tu ai în lume camarazi şi rude, 
Ca să îmbini şi nu ca să dezbini, 
Dar, dacă Dumnezeu te mai aude,
Durerea mea arunc-o la rechini.
Şi, după nu ştiu câtă rătăcire, 
Spre-a nu mă-ntoarce pe uscat în van, 
Tu să trimiţi la marea mea iubire, 
Scheletul meu să-şi facă talisman.
Acum e, însă, vremea de plecare, 
Dorele, dă scafandrilor un svunc. 
Să-şi vadă fix de treburi, fiecare,
În golf, pe restul vieţii, să m-arunc.

Nu mă salva că vreau să plec departe. 
Iubirea mea trădată s-o rezolv, 
Şi dă-mi fatalul sprijin pentru moarte, 
Oferă-mi o epavă şi un golf.