Crudul adevăr din postarea medicului Diana Cîrjaliu-Meliu, medic șef al Secției de Psihiatrie din cadrul Spitalului Județean de Urgență Constanța

Medicul șef al Secției de Psihiatrie din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Constanța, dr. Diana Cârjaliu-Meliu a postat pe contul său de Facebook cum arată o zi obișnuită de lucru pentru cadrele medicale de pe această secție. Din relatările medicului observăm prin ce sunt nevoite să treacă asistenții medicali și cadrele în relația cu pacienții internați aici. 

Redăm mai jost postarea medicului Diana Cîrjaliu-Meliu. 

”Raport de gardă din 26/27 decembrie 2017
Secția Psihiatrie
 
Ora 8
Asistentele mă salută în fugă, nu știu încotro să-și îndrepte întâi atenția. Câțiva deja stau lipiți de ușile grele de fier și cer țigări. Când mă văd, schimbă registrul. “Eu când mă externez?” Fac vizită în sectorul de urgențe. Azi sunt mai agitate femeile, așa că întru la ele.

Aura. Mă strigă pe nume și se repede în fugă la mine, apucându-mă strâns de braț.. Își da ochii peste cap, să mă convingă că are distonie acută, că să-i reduc doză de neuroleptic. Îi spun s-o lase baltă și renunta (ideea de a plafona privirea i-a venit abia când era lângă mine). “Diana, tu ești fată bună, zi-le la scarbele astea să nu mă mai lege. Jigodiilor!”, le strigă asistentelor, în timp ce ele invită pacientele să între în saloane pentru tratament. Sunt obișnuite cu insultele. Psihiatrii sunt vinovați că au dat un nume bolii fiecăruia, asistentele că le dau pastile, infirmierele că le leagă. Aura e agitată și incoerența. S-a trezit la 4 dimineață și de atunci trage de uși, înjură și blesteama. E în secție deja de o săptămâna și are prescrise numai două jumătăți de pastilă pe zi. Ce, nu e medic de garda să-i suplimenteze la nevoie? Nevoia este de șase fiole și șase tablete și asta se întâmplă zilnic. A avut vreo 30 de internări în ultimii opt ani, de când e bolnavă. Pleacă din spital, perfect remisă în vreo două luni, nu ia absolut niciun tratament acasă, face fenomene de rebound și se decompenseaza în maxim două luni, mai psihotică și mai agitată că înainte. Nu s-a înțeles niciodată cu mama ei, părințîi sunt divorțați și tatăl e departe. Are un iubit care a răpit-o din spital de mai multe ori, un mare psihopat care venea noaptea beat, în uniformă de serviciu, că să impresioneze portarul și să poată întră. După fiecare externare, Aura fugea la el. Nu-i dădea tratament, că nu vroia sedată, dar când se decompensă chema chiar el ambulanță. Acum șase luni a început și el să se interneze, pentru probleme legate de alcool și nu au cerut niciodată să se vădă în timpul spitalizării.
 
Le văd întâi pe bătrâne. Dacă sunt sărbători, secția e plină de demenți. Românii își internează mamele, că să poată petrece în liniște. Nu tații, pentru că nu mai sunt; femeile sunt mai longevive. Și-au îngropat soțîi și le-a venit rândul să fie îngropate într-o secție de psihiatrie. Aparțînătorii mint că acasă sunt agitate, etc, etc, apoi vezi că abia se pot ridică în șezut și nu scot o vorba. Poate vor fi luate după ce trece urgia sărbătorilor, dar nu se știe. Fiii își dau uneori numere false de telefon, că să nu poată fi contactați. Alteori spun de la început că nu mai au nevoie de ele și statul poate face ce vrea cu ele. Iar statul nu vrea nimic de la persoanele care nu pot plăti impozite. Acum trei ani, un doctor și-a internat tatăl, că el mai era în viață. Mai avea un frate la București, dar niciunul nu putea să aibă grijă de el, și nici nu vroiau, pentru că fusese un tată rău și alcoolic. Urmă să-i găsească un loc la azil în două săptămâni. Bătrânul nu avea pensie și fiii ar fi trebuit să-i plătească asigurările de sănătate, că să poată fi internat. Doctorul nu a mai răspuns la telefon. A apărut după o luna, că să-i aducă un pachet de pampersi și a spus că nu are bani de asigurare. Costă 40 lei pe luna. În șapte luni, asistență socială i-a găsit un loc la azil. După ce a primit acasă decontul spitalizării, vreo 300 milioane, doctorasul a început să vină zilnic, că să scape de obligația de plata a spitalizării.
 
Niculina e cuminte și tăcută. Ieri a dat foc mansardei unei clădiri istorice, în care locuia cu chirie. E singură și schizofrena, dar, mai mult că orice, alcoolică. Când a izbucnit incendiul, era beată. Bulevardul a fost blocat de mășinile de Poliție și de Pompieri. Niculina habar nu are ce s-a întâmplat și repetă stereotip “eu doar am ieșit că era fum” iar noi aflăm din ziare că agresa zilnic vecinii, urlă beată pe scări, le ciocănea în uși și le mâzgălea ușile cu vopsea. O știm de 20 de ani. Are o familie pe undeva prin țară.

 
Doamna M. Mă întreabă pentru a zecea oară dacă se poate externă. Deși știu răspunsul, o întreb și eu pentru a zecea oară dacă se poate descurcă singură.”Sora mea e plecată la copiii ei, depind de ea, cred că se întoarce după sărbători”. Are o privire senină și nu mai îndrăznesc să o întreb de fiu. Mi-e teamă să nu-mi spună iar că zace pe o masă de piatră pentru că ea nu are bani să-l ridice și să-l îngroape. De patru luni merge zilnic la morgă și revendică trupul fiului, pînă când se termină programul și aia o trimit acasă. Fiul e navigator, sănătos și în voiaj și de patru luni o sună zilnic, să o liniștească. Chestia asta nu a făcut decât s-o convingă că cineva a reușit, cu mijloace tehnice moderne, să-i reproducă întocmai vocea. E de 40 de zile în spital și e bine. La internare era catatonică, cășectică și cu idei delirante de ruină. Între timp s-a îngrășat și viitoarea nora, care i-a adus vopsea de par, a întinerit-o cu 10 ani. De doi ani, de când i-a murit soțul, locuiește și ea singură. Sora și mama stau în alte județe, iar fiul vine acasă abia pe 15 ianuarie. I-a spus chiar ei, dar încă nu crede, nu știe cine i-a spus minciună asta la telefon, că să o consoleze, deși vocea a imitat-o bine. “Dacă plec din spital, voi face ce am făcut și pînă acum...voi merge acolo, măcar să mă lase să-l văd.” Clar, nu-i fac externarea.
 
Dna.V a apărut ieri în secție. Pare singură pe lume, plină de echimoze și are o demență în stadiu avansat. Vecinii s-au săturat de țipetele ei și au chemat ambulanță. Nu pricepe ce și cum, doar încearcă cu dexteritate să se extragă din patul cu aparatoarele laterale ridicate. Va trebui să o contentionez de o mâna, să nu mai cadă. Nu se știe ce rudă se ivește și ne acuză că le-am bătut multiubita mătușa (asta e un laitmotiv în psihiatrie, la fel că acela că personalul psihiatric trebuie să reacționeze cu vorba bună când primește picioare în burtă sau pumni în față).

La dna. D vine fiica. Fără să salute personalul, întră valvârtej în sectorul de urgențe și informează categoric că a venit să o externeze. Știe că în zilele de sărbătoare nu se fac externari și infirmierele glumesc între ele că a venit să-i facă de 40 de zile. Au fost de fapt 45 de zile de spitalizare, timp în care nu a trecut niciodată pe la mama ei și nu a lăsat vreun număr de telefon că să poată fi contactată. A fost și ea internată, pentru că face pe dracul în patru că să-și mențînă certificatul de handicap. Pretinde că face crize epileptice și e în stare să te strângă de gât dacă-i spui că le descrie mai degrabă că pe crize isterice. Dar și-a obținut certificatul și ține cu dintîi de el. Mă conformez urgent și fac formele de externare, bucuroasă că s-a eliberat un pat. Sărbătorile abia încep!

Urgență!!!! Ambulanță și poliția aduc un bătrân de 80 de ani. Alt dement? Îl aștept să vină de la WC, cugetând că e neplăcut să ai adenom de prostată. Surpriză ! Moșul e verde și sarcastic. “ Să va fie rușine că aveți așa o mizerie de WC!”. Ieri a băut 2 litri de vin și azi a început dimineață cu coniac. A încercat să-și omoare soția, așezându-se cu fundul pe față ei, că să o sufoce, apoi și-a bătut și fiica cu handicap. Trăznește a alcool, e logoreic, sfătos, grandoman. A fost șofer profesionist și răspunde în răspăr la orice. “Aveți probe?” Îi întreabă pe polițiști. “E cuvântul ei împotriva cuvântului meu. Eu am probe! E o cățea!” și ne arată degetul mijlociu de la mâna dreapta zdrobit de ușa împinsă de soție după ce a reușit să scape. Începe o discuție interminabilă și ilogică despre formularul de consimțământ la internare, unde ține morțiș să semneze la rubrica ce aparține reprezentantului legal și povestește pilduitor despre vremea când era “un puștan de 50 de ani și nu știa de nici unele”. Se uită sugestiv la noi, să vădă dacă am priceput că ne face proști. Nu urmează niciun tratament, nu are probleme cu inima sau cu altele. Îi prescriu un Rivotril și o lovește pe asistență peste mâini când i-l întinde. Îl informez că dacă nu acceptă pastilă va fi injectat. Înjură și da să iasă din sector, imbrancind pe toată lumea. Chem pază și îl legăm; e nevoie de cinci oameni, muscă și zgârie cu unghiile. Fix atunci apare fiica, cea care apelase la 112 pentru a o salva pe mama. Inițial se șochează și are un prim impuls de a-i sări în apărare, apoi se retrage. Nu mai vrea să între la el. Îmi poveste cum le-a terorizat de mici, cum le pedepsea pentru orice țînându-le cîte 4 ore în picioare nemișcate, timp în care le dădea lecțîi de viață, cum o bătea pe mama. Acum un an i s-a năzărit că dintre cele trei fiice, numai cea mică, cu handicap e a lui, iar celelalte două vor trebui să facă teste genetice pentru a le verifică filiația, convins că nevasta l-a înșelat în urmă cu 50 de ani. Cu restul lumii se poartă normal. “S-a purtat bine în față polițiștilor, nu?” Din salon se aud urletele lui:”așa va purtați cu un bătrân bolnav de inima, nenorociților, criminalilor?”. Peste 15 minute urletele încetează. Asta da de gândit într-o secție de psihiatrie.


Dorian, cu psihoza indusă de droguri, care stătuse pînă atunci în genunchi, îl dezlegase deja la o mâna și acum muncea la cealaltă. Reluăm contenția, în timp ce bătrânul reia înjurăturile.

Osman patrulează furibund de la un capăt la altul al salonului. A fost și el contentionat acum trei săptămâni, când a fost internat. L-a adus poliția din Techirghiol, după ce l-a surprins pe faleză urlând rugăciuni în turcește, alternate cu “Allah Akbar”. Era îmbrăcât murdar și dezordonat, cu o geacă subțire de fas. Au crezut că e vreun bolnav evadat de la centrul de cronici; când au încercat să-l legitimeze, a fugit. Au chemat ajutoare, l-au prins și l-au dus la secție. A declarat că e naționalist islamist și va omorî la întâmplare pe toți cei care-i ies în cale, așa că au chemat ambulanță. La spital nu a mai recunoscut nimic și s-a prezentat drept ziarist. Făcuse într-adevăr două facultăți și publicase odată niște articole într-un ziar. Acum 15 ani nu și-a dat nimeni seama că debuta schizofrenia. De atunci s-a inversat pe părinți, a început să aibă idei de grandoare și urmărire. S-a mutat la mătușa, cu care părea să se înțeleagă mai bine, dar după câțiva ani, după ce a bătut-o mai tare că de obicei, l-au lăsat singur în apartament și mătușa s-a mutat cu părințîi lui. A fost internat de trei ori, în urmă cu zece ani. Bineînțeles că nu urmează niciun tratament și e convins că vocile și zgomotele pe care le aude în casă sunt ale urmaritorilor.“E dreptul meu să mă plimb prin județ. În fiecare zi merg în alt oraș. Da, mă urmăresc ăștia de la Statul Islamic; toată lumea știe că sunt islamist ultranationalist, persoană publică și lider de opinie; sunt următorul președinte al comunitățîi turco-tătare și vor să mă coopteze; dar eu nu mă afiliez, a vrut și securitatea românească și i-am refuzat; îmi voi chema colegii din presă să demasc abuzurile voastre politice; va dau în judecată, va rad de pe față pământului!” Nu a vrut să se schimbe în pijamale, că nu i se altereze imaginea publică în momentul în care va organiza conferință de presă și va fi dat pe post. Apoi a declarat greva foamei, care l-a ținut pînă a două zi, când a venit mama și i-a adus de mâncare. Mama nu a avut curaj să între la el decât în a patra zi. Era bucuroasă și ușurată că s-a întâmplat așa fel încât să îl aducă poliția. Ei i-a fost toată viață frică, soțul decedase în urmă cu trei ani, pe fiu nu-l mai văzuse de două luni și în ultimii zece ani nu a mai încercat să-l interneze, bucuroasă că o lasă în pace. O sună din când în când că să-i ceară bani și pentru asta se întâlneau în oraș. I-am spus că trebuie să-i plătească asigurările de sănătate, că să poată fi ținut în spital cât trebuie pentru a se remite și că, întrucât a refuzat să consimtă la internare, va trebui să demarăm procedura internării nevoluntare.

“Cam cât timp înseamnă asta, pentru că eu vreau să-l internați definitiv, nouă ne e frică de el, l-ați văzut de ce e în stare!, dar să știți că eu nu am bani să-i plătesc asigurarea! E bolnav psihic, statul e obligat să îl trateze, el nu poate munci, nu produce bani, e major, de ce să fiu eu obligată să-i plătesc?”. Se făcea că nu pricepe că decontarea de către Casă de Asigurări, inclusiv a serviciilor spitalicești acordate bolnavilor psihic, se face numai pentru o persoană asigurată și că în caz contrar va trebui să-l externez în câteva zile. O zi de spitalizare costă peste 500 ron și va trebui să stea peste o luna. A părut că acceptă într-un final și a plecat nemulțumită de celelalte informațîi pe care i le-am oferit cu forță, și anume că întocmirea certificatului de handicap, punerea sub interdicție, instituirea tutelei și instituționalizarea într-un centru de boli psihice cronice sunt demersuri personale și în niciun caz nu întră în atribuțiile, drepturile sau posibilitățile noastre, ale secției de psihiatrie. De atunci a mai venit de două ori, refuzând să-i aducă țigările pe care el le tot cere (“nu am bani, lasă-te de fumat dacă tot ești aici!”) și să-i plătească asigurările. Când este întrebată, răspunde tăios:” de ce să plătesc, oricum nu văd nicio ameliorare! Mai bine-i era pe stradă!”

La orele 11 Osman ia un scaun din sala de mese și sparge geamul de la oficiul alimentar, în semn de protest. Are 1,85 m și 120 de kilograme și refuză tabletele, sub pretextul că e în greva foamei. Că să-l injectăm, trebuie să chemăm de fiecare dată serviciul ZIP și să-l contentionam. Acum este internat prin hotărâre judecătorească, dar asta nu rezolva și problema administrării medicației.

Ora 13 Urgență. Ambulanță și Poliția aduc un tânăr de pe stradă, de prin zona peninsulară. Locatarii i-au chemat, pentru că trei tineri drogați se manifestau zgomotos. La sosirea echipajelor, doi au fugit pe plajă, unul, mai amețit, a rămas. Nu s-a opus și e cooperant și acum. E numai piele și oase, cu niște haine îmbibate de noroi și se scarpină continuu. E drăguț și slinos, cu niște plete lungi căzute pe ochi. Îl pun să-și ridice cămășă și când ne apropiem ne îngrozim. Boschetari am internat toată viață, dar așa ceva nicicând nu am văzut. Nu e un centimetru din hainele lui neacoperit de păduchi grași și mișcători, iar bustul e plin de leziuni de grataj, vechi și noi. Noroc că e cooperant. L-am dus la baie, s-a dezbrăcât acolo și a făcut dus. Hainele i le-am ars în curte (poate ne spune că erau de firma și ni le imputa!). Îi dăm să mănânce și apoi ne spune povestea. S-a întors de o luna din Anglia (unde, bineînțeles că s-a dus să muncească!!!). De fapt, l-au expulzat și, că să nu-l aresteze, pentru că nu avea acte și consumă droguri, l-au urcat și în avion. Era din Târgu Mureș, dar, de rușinea mamei, a hotărât să se oprească la București, apoi a ales Constanța. Nu a mai luat legătură cu mama de un an; își imaginează că ea e disperată, pentru că îl iubește și e singurul copil. Părințîi sunt divorțați. Tatăl muncește de ceva ani în Anglia și el și-a imaginat că, dacă merge la el, va munci cu el. Nu a fost așa și nu prea vrea să vorbească despre asta. A ajuns repede pe drumuri. Îi este rușine să mai dea ochii cu mama; nu știe sau nu vrea să ne spună numărul ei de telefon, dar ne spune numele și adresa. Sun la poliția municipală Tg Mureș și îi rog să-i caute mama și să-i dea informațiile necesare și numărul de telefon al spitalului. În 10 minute ne sună mama, plângând în hohote (de fericire). Era deja în taxi, spre autogară, că să ia primul microbuz spre Constanța. Am reușit să o liniștesc. Era prea târziu să cer să-i aducă și haine. Albert plânge și braveaza: “e interesant să stai pe străzi și să cunoști viață!”. Are 21 de ani.

Masă de prânz. Oficiantele întră în sectoarele de urgență cu cărucioarele cu farfurii.

Liliana prinde ușa deschisă și țâșnește. Alerga repede pentru cât de grasă e. E prinsă aproape de poartă și adusă în sector. Nu se opune, măcar a încercat! Încearcă și ea figura cu criză oculogira distonica, doar e pacienta veche. Îmi cere voie afară, “că doar aerul curat o calmează!”. “Nu suntem la grădiniță!”. Mai mult de o săptămâna-două nu stă acasă. Anul asta a fost internată de vreo 6 ori. Și ea are un tratament subdozat și e permanent agitată. Face parte din clientela fidelă a secției.

După masă și tratamentul de prânz, lumea s-a mai liniștit.

În cursul nopțîi s-au internat numai doi alcoolici, unul în sevraj necomplicat, altul în delirium. Va întră și primul în delirium, pentru că acasă a avut două crize de epilepsie alcoolică. A avut noroc că nu a amurit.
 
Nu au fost evenimente deosebite.
Personalul a fost prezent conform graficului.
 
27 decembrie 2017”

Sursa: Facebook/Diana Cîrjaliu Meliu