In memoriam Nina Cassian. Poezii din creaţia poetei

Poeta Nina Cassian, considerată marea seducătoare a literaturii române, s-a stins din viaţă la vârsta de 89 de ani, la New York. Prima poeziei a Ninei Cassian a fost publicată în 1945, în „România liberă“ sub titlul „Am fost un poet decadent“.
În anul 1969, Nina Cassian a fost distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor din România. Redăm, mai jos, câteva dintre cele mai frumoase poezii ale regretatei poete.

Micul Print

Elogiul candorii
Stiu sa intreb
Despre miei, despre flori.
Odata-ntr-o padure
Am sarutat un izvor.

Stiu ce uimita-i
Culoarea albastra.

Am o gradina
Si o fereastra.

Mai am si o carte
Foarte subtire
In care nu-ncape
Decat o iubire.

Pot sa-mi iau locul

Langa tine, pe stea ?

- Da, spuse printul
Esti prietena mea.


Vremea culorilor



- E timpul sa-nviem, mi-au spus culorile
Iesite din fabula, dungi si fîsii.
Ne-au omorît elegantele, florile,
Pozele din cartea de copii.

Pîn-aici bine. Dar albastrul ciupit
De-o vehementa prea nevegetala
A scuipat si-a înverzit
Galbenul, bolnav înca din alta boala.

Albul, pierzîndu-si candidul reflex
Apara, acuza si ma lua martor.
Vinetiul, nelinistit si complex,
Se zgribulea lînga verdele tartor.

Si rosul si negrul si nuantele subtile
Cu sunetul mic la atingere,
Crescura cu sprîncene, gurese, abile,
Si fiecare avea cîte-o plîngere.

*

Nu lipsea mult ca vremea culorilor
Sa se amîne pentru o data mai clara.
Dar o mîna cu noroc, poate a mea,
Le-a dat drumul, prin poem, afara.


Patima



Am visat azi-noapte sarutari,
Cîmpuri de garoafe zdrentuite.
Soarele cu zveltele-i cutite
Înjunghiase cele patru zari -
Sînge picura pe sarutari.

Aerul, ca-n preajma unui rug,
Raspîndea fluida lui rugina;
Gura de sarutari mi-era plina,
As fi vrut dar nu puteam sa fug -
Pîlpîia tot cîmpul ca un rug.

O padure, platosele-i verzi
Adiau departe, în racoare,
Zdrente de garoafe la picioare
Mi-aratau cît mai aveam de mers
Pîn' sa-ajung la platosele verzi.

Si-am ramas la sarutari arzînd,
Cruntul soare izgonise norii;
Scuturile verzi ale racorii
Nu aveam sa le ating nicicînd -
Sarutam garoafele arzînd...



Zîmbind


Zîmbind, cu umeri ascutiti,
cu parul fara noima încaierat la tîmple,
cu irisii albastri-aurii,
plin de tacere, iata-te cum vii
si te învecinezi cu mine.

Zîmbind, depun pe gîtul tau
sarutul înrudirii, si ma îmbrac în seara
(în singurul vesmânt ce mi-a ramas)
si, tot zîmbind, tot fara glas,
întineresc a suta oara.

Sursa foto: adevarul.ro