info-sud-est.ro Casa Embiricos. Istoria pe ruta Constanța-New York, prezentul prin ruine, mizerie și nepăsare

Multă lume, la Constanţa, nu era deloc impresionată de drama transatlanticului britanic „Titanic”, scufundat în apele reci ale Atlanticului în primăvara capricioasă a anului 1912. Ideea călătoriei pe ocean, în condiţii de lux, cu cabine de dormit confortabile, cu restaurante şi baruri deschise tot timpul şi pentru toate pungile, cu săli de bal şi de jocuri de noroc, cu pasageri de toate rasele şi vorbind în toate limbile a fost mai atrăgătoare decât orice teamă de pericol. Şi, apoi, mai era şi mitul suprem al Americii, al vieţii în care, repede, poţi împlini un vis în realitate şi te poţi realiza dincolo de chingile sociale vetuste din Europa, unde începea să miroasă, zilnic, a război.

Aşa au gândit fraţii Leonidas şi Mihail Embiricos, proveniţi din insula Andros a Greciei când, după ce au înfiinţat în 1908, la Pireu, compania maritimă National Steam Navigation au decis să îşi mute afacerile la Brăila, în 1912, unde unchiul Alcibiades controla comerţul cu cereale prin porturile Dunării şi importul de cărbune venit din minele galeze ale Marii Britanii. Unchiul şi cei doi fraţi s-au convins repede că, în România, imaginea este cea mai bună reclamă a afacerii şi cea mai rapidă cale de a avansa social şi, în acelaşi an, l-au convins pe arhitectul Lazăr Predinger să le construiască un mic palat, pe strada Belvedere, în inima portului dunărean, de unde să sporească şi mai mult averea familiei. Casa Embiricos din Brăila, inaugurată în acelaşi an, 1912, este o bijuterie a arhitecturii Belle Epoque din România şi fastul ei este, şi astăzi, aproape de neegalat. Dar şi mai impresionantă, au decis Embiricos, trebuia să fie recepţia de deschidere unde, în grădina superb aranjată, au fost invitaţi sute de oameni, comercianţi, politicieni, profesori, avocaţi, medici, ziarişti, tot ceea ce avea mai falnic comunitatea greacă de acolo. A venit, atunci, şi puzderia de consuli eleni răspândită pe la Galaţi, Sulina şi Constanţa, în special pentru a se convinge de seriozitatea companiei şi pentru buna reclamă ce trebuia făcută în porturile dinamice unde îşi desfăşurau plictisitoarele mandate.

Casa din Brăila s-a deschis pentru oaspeţi de Ziua Bunei Vestiri, sărbătoarea naţională a Greciei, iar cei trei Embiricos, cu 99 de vapoare pe mările lumii în custodie, au dat cea mai comentată recepţie din istoria oraşului. Povestea Fănuş Neagu, mult mai apoi, că „în grădină se serveau, pe platouri uriaşe, portocale, mandarine, ouzo, lichior de trandafiri, vermuturi, mastică de Chios, miei fripţi întregi, şi mai cu seamă măruntaie, şi hartane de ied, stropite cu vinuri dulci şi aromate”. O trupă de douăzeci de artiste aduse de la cabaretul „Britania”, din Constanţa vecină, colorau atmosfera, spre încântarea domnilor şi disperarea grecoaicelor.

Familia Embiricos nu s-a sfiit niciodată să arate că au rămas patrioţi greci dar şi că, în acelaşi timp, respectă pământul pe care s-au aşezat cu traiul. Când a izbucnit Primul Război Balcanic, în toamna lui 1912, puţine luni după petrecerea de pomină din grădina brăileană, cei doi fraţi au pus la dispoziţia armatei Greciei nava „Macedonia”, pentru aprovizionare şi transportul rapid al trupelor. Era şi normal, Leonidas Embiricos era prieten apropiat cu carismaticul lider republican Eleftherios Venizelos, de multe ori ministru şi şef al guvernului, iar pentru această prietenie fusese răsplătit cum se cuvine. Embiricos românul a fost trimis în Parlamentul de la Atena de trei ori, ca deputat, în 1910, 1912 şi 1915 (da, politica grecească dă mandate scurte) şi, pentru puţin timp, în vremea aceluiaşi Prim Război Balcanic, a acceptat să plece de la Brăila şi să devină ministru al Aprovizionării sub şefia bunului prieten Venizelos.

Şi Mihail, şi Leonidas Embiricos urmăreau cu atenţie, însă, concurenţa. Era limpede că Brăila pierdea teren rapid în faţa unui alt oraş, mai nou, mai modern, cu hoteluri de lux nemaiîntâlnite în Balcani, cu lume bogată care venea pentru toată vara în vilegiatură, locul unde diplomaţi din toată lumea veneau pentru băi şi înţelegeri secrete şi unde comerţul cu cereale şi petrol înflorea. Constanţa.

La 1 mai 1914, în cele mai bune perioade ale existenţei Constanţei, fraţii Embiricos inaugurau prima cursă transatlantică dintre Marea Neagră şi New York. Se făcea o escală, obligatorie, la Pireu şi încă una, dacă mai era nevoie, la Marsilia. Au ales vasul „Themistocles”, construit în 1889, de 16 000 de tone şi care putea atinge 16 noduri, adică fix vreo 15 zile de călătorie între Constanţa şi New York. Încă nu erau vize, paşapoartele se eliberau uşor pe la puzderia de consulate străine din vechea cetate a Tomisului şi, să nu uităm, mai erau câteva luni până când omenirea intra în Războiul Mondial. Linia transatlantică a fost marea lovitură a fraţilor Embiricos, la fel de mare precum exportul de cereale şi importul de cărbuni. Până în vara anului 1916, când România a intrat în război, în jur de 5000 de călători cumpărau anual bilete de la National Steam Navigation cu destinaţia New York. Adică, peste 80% dintre pasagerii din Europa de Sud- Est care alegeau să plece în S.U.A. În plus, la cererile Comisiei Europene a Dunării şi a comunităţilor diplomatice şi de afaceri, compania inaugurase, încă din sezonul estival 1911, curse regulate între Sulina şi Constanţa.

Evident, fraţii s-au gândit că este momentul să mute sediul firmei de la Brăila la malul mării. Din păcate, însă, timpul n-a mai avut răbdare: în august 1916 România a intrat în război, în toamnă Constanţa a fost ocupată şi devastată şi puţini mai erau aceia care îşi mai permiteau, financiar, o biată călătorie pe calea ferată, darămite cu vaporul peste Atlantic.

În 1920, însă, cursele se reiau. Lumea îşi revenea greu, Constanţa repara rănile războiului şi anunţa o dezvoltare chiar şi mai accelerată decât aceea de pe vremea bătrânului Rege Carol I. Vaporului „Themistocles”, avariat şi el după intrarea Greciei în război (în vara anului 1917) i s-a alăturat o navă şi mai modernă, şi mai încăpătoare. „Regele Alexandru”, care purta numele nefericitului rege tânăr al Greciei, care a domnit între 1917 şi 1920, mort stupid în urma unei muşcături de maimuţă (unii, la Atena, îl acuzau de complot pe chiar Venizelos), avea 30.000 de tone şi putea atinge 18 noduri. Afacerile mergeau strună iar fraţii Embiricos, care între timp înfiinţaseră Banca Economiei Naţionale a Greciei (1918) şi conduceau, din 1916, Uniunea Constructorilor Greci de Nave, au găsit de cuviinţă că trebuie să îşi mute afacerile la Constanţa.


În 1922, la intersecţia actualelor străzi Nicolae Titulescu şi Ion Cantacuzino se inaugura una dintre cele mai înalte şi mai încăpătoare imobile din Constanţa. Avea oraşul destule cunoştinţe despre lux, bani şi splendoare arhitectonică dar clădirea Embiricos rivaliza serios cu toate suratele ei din piaţa Ovidiu şi de pe faleza mării. Un parter spaţios, cu mai multe intrări, dintre care una se deschide generos spre două scări monumentale şi un lift din feronerie, cu bună viteză spre cele patru etaje superioare, indică în mod evident destinaţia de clădire cu un mare trafic de persoane. Frontonul dinspre strada Ion Cantacuzino este arcuit, simetric, fiecare nivel constând în câte trei ferestre imense, cu lumină naturală din belşug înspre interior, ancadramentele de la etajele unu şi patru fiind frumos arcuite iar celelalte două, intermediare, cu forme geometrice drepte. La primul etaj se află o imensă terasă de zidărie şi, mai sus, balcoane din feronerie frumos lucrată. Elementele sculpturale în forme generoase, de ciorchine, florale, cartuşul deasupra intrării, cu ferestre mai mici încadrate de mici balcoane de feronerie sculptată, scoica imensă deasupra mansardei şi lucrăturile exterioare bogate care însoţesc fiecare fereastră reprezintă elemente specifice stilului Art Nouveau, cu influenţe extrem de mari, însă, din beneficiile vechiului Belle Epoque, dominant înaintea Primului Război Mondial. Clădirea diferă foarte mult de celelalte realizări arhitectonice similare, precum casa Zambaccian, tocmai prin apelul abundent la formula de compromis dintre acest deja vechi, ce se construia înaintea Războiului, şi ceea ce devenise nou şi modern pentru oraş. În mod evident, proprietarii şi-au dorit o casă apropiată de ceea ce văzuseră în marile oraşe franceze căci, decupat, imobilul te trimite rapid spre bulevardele pariziene.

Forfota şi câştigul au făcut istorie pe vechea stradă Lascăr Catargiu, actuala Nicolae Titulescu 13, încă un deceniu aproape după deschiderea, cu fast, a Companiei Embiricos de la Constanţa. Abia marea criză economică mondială şi prăbuşirea fără precedent a economiei americane, începute în toamna anului 1929, au dus la restrângerea, apoi închiderea afacerii cu călătoriile transatlantice. Între timp, însă, nici în Grecia natală lucrurile nu mai erau ce au fost. Bătaia aprigă luată de soldaţii eleni în Anatolia, în faţa lui Mustafa Kemal şi înfrângerea Greciei în acest război au dus la prăbuşirea regimului de la Atena şi la o nouă intrare în incapacitate de plată a statului. Criza profundă nu a mai putut fi depăşită iar afacerile s-au volatilizat, ca şi câştigurile. Cum nici în America, după 1929- 1930, vremurile nu te mai trimiteau la visele boom-ului anterior, Embiricos şi a lor National Steam Navigation au stabilit că este mai bine să închidă afacerile de la Constanţa. De altfel, se anunţa un alt război, mai mare decât cel precedent, iar călătoriile erau serios afectate de mulţimea de vize cerute de toate statele pentru toţi aceia care deţineau paşapoarte şi voiau să mai plece pe undeva. Vizele costau bani, era nevoie de timp, guvernele antamau bărbaţii pentru armate, oamenii găseau de cuviinţă să caute vremuri mai bune pentru a pleca definitiv.

În 1940, Leonidas Embiricos a vândut clădirea către o bancă regională din Iaşi, Creditul Funciar Urban, care spera să câştige la Constanţa venituri mari din credite şi depozite pentru afacerile portuare. Nu mai era timp. A venit al Doilea Război Mondial, apoi, din vara anului 1944, ocupaţia sovietică a oraşului. Portul a fost închis comerţului, afacerile au fost izgonite încetul cu încetul iar instaurarea regimului comunist a pecetluit soarta unuia dintre cele mai frumoase monumente ale Constanţei şi ale uneia dintre cele mai răsunătoare afaceri de la malul mării. Naţionalizată în 1948, casa Embiricos a devenit în anul următor, pentru scurtă vreme, sediul Comandamentului Marinei Militare.

La intersecţia străzilor Nicolae Titulescu şi Ion Cantacuzino, în zona veche a Constanței, găsești astăzi un imobil ce reflectă, cu exactitate, soarta zonei peninsulare a orașului. Casa Embiricos, una dintre cele mai reprezentative clădiri ale Constanței, atât din perspectivă arhitectonică cât și din considerente ale istoriei locurilor, este sufocată de mizerie, de nepăsare și de „chiriași“ iliciți.


Coşmarul a început în momentul în care administraţia locală a decis transformarea imobilului în bloc de locuinţe sociale. Ce s-a păstrat, cu greu, a fost distrus şi transformat, vândut, aruncat. Jumătate de secol de asistenţă socială, decisă de primăriile Constanţei, au ruinat clădirea: liftul a fost furat, lemnăria şi mobilierul de decor au fost utilizate drept combustibil pentru încălzit sau pentru grătarele din grădinile învecinate părăsite, feroneria artistică a fost demontată şi vândută samsarilor de fier vechi, cărămidăria a fost sustrasă pentru încropirea unor sălaşuri provizorii.

Pentru că nimeni nu s-a îngrijit de soarta ei și pentru că acești chiriași, în loc să conserve, au distrus, clădirea s-a degradat constant în ultimii ani. La exterior, bucăți de cornişă au început să cadă pe pavajul ieftin de pe strada Titulescu, micile balconașe au început să se dezintegreze, tencuiala a început să crape.

Mai mult, clădirea a fost expertizată tehnic și încadrată, în anul 2008, în clasa I de risc seismic. Cu toate acestea, deși în septembrie 2015 aceeaşi Primărie a Constanţei a decis, înainte de a constata dispariţia definitivă a clădirii, că este momentul să recupereze în propriul ei patrimoniu casa Embiricos şi să promită că va fi renovată din punct de vedere al eficienței energetice, acceptând că această clădire prezintă un risc accentuat pentru locuitorii săi și întrerupând contractele de chirie, chiar și astăzi clădirea continuă să fie bântuită de oameni ce își găsesc aici adăpostul.

Rufe nu tocmai curate încă atârnă pe la balcoanele parțial dezintegrate, ușile de la intrarea în clădire au dispărut iar scările Casei Embiricos încă sunt urcate și coborâte de persoane în vârstă, bărbați, femei sau copii.

Și cu toate aceste lucruri evidente, ce se petrec la lumina zilei și sub ochii tuturor ce străbat strada Titulescu, Primăria Constanța nu ia nici o măsură, nici pentru conservarea a ceea ce a mai rămas din monumentala clădire, nici pentru siguranța chiriașilor ilegali, pe care îi acceptă tacit.

În spațiul public a fost abordat, de curând, subiectul necesității unor măsuri în ceea ce privește casele de patrimoniu distruse, batjocorite și ruinate, care pun în pericol viața celor ce le locuiesc, uneori legal, alteori ilegal, sau a celor ce trec adesea pe lângă ele și riscă să fie loviți de bucățile de ziduri ce se prăvălesc pe asfalt.

Municipalitatea se prevalează de faptul că aceste clădiri sunt private și, spun reprezentanții administrației locale, este foarte greu să omogenizezi o legislație care să cuprindă măsuri punitive împotriva celor care nu-și renovează clădirile, fără să atingi dreptul la proprietatea privată.

Însă paradoxul face ca această clădire, Casa Embiricos, să se afle în patrimoniul primăriei Constanța.

Iar dacă vinovații pentru bucățile de cornisă căzute din hotelul „Palace” sunt chiar reprezentanții acestui hotel, dacă moartea omului căzut de la balconul unei alte clădiri private din peninsulă, după ce lemnul putred i s-a rupt sub picioare, este responsabilitatea proprietarului, un accident survenit în Casa Embiricos va fi strict vina administrației locale, care nu face nimic pentru a preveni un astfel de eveniment și astfel se va transforma în autor moral al unei eventuale tragedii.

Nu ne mirăm că administrația locală, așa cum ne-a obișnuit de o bună bucată de vreme, nu înțelege valoarea istorică și arhitecturală a acestei clădiri, însă aceasta este obligată măcar să ia niște măsuri minime pentru a evita moartea altor oameni, fie a acelora ce locuiesc ilegal în clădire, fie a celor care trec, zi de zi, pe lângă aceasta și riscă să moară sub bucăți de zidărie căzute din fostul Palat al Navigației.

Cu siguranță una dintre cele mai reprezentative clădiri ale Constanţei Vechi, Casa Embiricos este astăzi batjocorită. După aproape 100 de ani de la momentul în care compania National Steam Navigation, cea care organiza curse navale transatlantice, de la Constanța la New York, își muta sediul în monumentala construcție de la malul mării, clădirea se află într-o stare accentuată de degradare. A ajuns așa cu largul concurs al autorităților locale, care au privit cum unul dintre simbolurile Constanței se năruie. Au permis ca această clădire să fie locuită de asistați sociali, chiar dacă orașul beneficia deja de un cartier special construit, din banii municipalității, pentru astfel de oameni. Iar rezultatele acestei politici sinucigașe pentru patrimoniul orașului se văd și în cazul Casei Embiricos: o clădire monumentală, bântuită astăzi de oameni ai străzii sau de asistați sociali ce trăiesc din banii municipalității dar care, așa cum se observă în imagini, distrug patrimoniul orașului.

Peisajul este sinistru și poate, și mai grav, acest peisaj este imortalizat în fotografiile turiștilor ce colindă stradelele Peninsulei. Atrași de frumusețea arhitecturală a impunătoarei clădiri, blițurile vizitatorilor nu contenesc în fața construcției cu patru etaje ce domină strada Titulescu.

La parter, dacă reușești să arunci o privire de aproape, fără să ți se facă rău de la mirosul ce îmbibă imobilul, vei descoperi o mizerie greu comparabilă cu alt loc din oraș. Micuțele camere de la parter sunt sufocate de fecale, urină, resturi menajere, plastice și mobilier distrus, geamuri sparte sau haine sfâșiate. Brusc, imaginea maiestuoasei clădiri se pierde în spatele unei realități sinistre, ce își face prezența fix în centrul Constanței, pe o stradelă vizitată constant de turiști veniți de pretutindeni.

Cu siguranță, aceasta este imaginea pe care acești turiști, pe care atât noi, cât și administrația locală, ni dorim să fie cât mai mulți, o duc, înapoi, în țările lor.

Din păcate, este o imagine a unei clădiri care astăzi își pierde din tușele arhitectonice superbe, sufocată de mizerie și fecale și bântuită, în continuare, cu o mare libertate, de „chiriași“ nedoriți, sub supravegherea administrației locale.

O clădire ce altfel ar putea fi valorificată și transformată în sediu simbol al municipalității constănțene, odată ce aceasta ar fi renovată iar poveștile ei ar fi cunoscute de toți.

Până atunci, sediul primei companii de vapoare transatlantice din Balcani rămâne învăluit într-un cotidian mizer: oameni cărând butelii în spate, fotolii îmbibate în urină și aruncate în camerele mânjite de fecale, rufe atârnate la balcoanele pe jumătate distruse, jeg peste tot și multă, multă indiferență.

Florin Anghel
Cristian Andrei Leonte

Sursa: www.info-sud-est.ro