Centrulnatura.ro Care este alimentația potrivită speciei umane?

 

•  Experimentele făcute de A. M. Ugolev au revelat și alte legități, care clarifică de ce folosirea prelucrării termice a alimentelor în bucătărie reduce la minim valoarea lor nutritivă. În cadrul testărilor a fost comparată digestia țesuturilor, care și-au păstrat însușirile naturale, cu țesuturile prelucrate termic.
• A fost scos în evidență faptul că în cazul primelor țesuturile au fost complet descompuse, în timp ce în al doilea caz, țesuturile și-au mai păstrat parțial structura, ceea ce a îngreunat posibilitatea asimilării lor. Iar acest lucru a dus la o poluare interioară a organismului.

Inventivitatea și înțelepciunea Naturii
 
Lumea plantelor și animalelor oferă oamenilor multiple surse alimentare. Dificultatea principală constă în alegerea, din toate aceste posibilități, a celor cu adevărat necesare și utile. Există multiple criterii de selecție: unele popoare preferă carnea de porc, dintre toate sursele de proteine, în timp ce altele o refuză cu desăvârșire. Există numeroase astfel de diferențe cu privire la evaluarea valorii nutritive a alimentelor.
 
Un singur criteriu ar fi în stare să compenseze toate aceste diferențe de gusturi sau de interdicții religioase și moral-etice: criteriul ”alimentației potrivite speciei”. Să vedem următoarele exemple.
 
Ce credeți că s-ar întâmpla cu un șarpe boa, dacă în loc de un iepure proaspăt vânat și viu, acesta ar înghiți un iepure preparat sub formă de friptură? Procesul lui de digestie ar fi mult îngreunat. Așa cum a reieșit dintr-unul din experimentele membrului Academiei Ruse de Științe A. M. Ugolev, Natura vie deține mecanismul autolizei (auto-distrucției, auto-digestiei). Acest lucru înseamnă că propriile enzime ale corpului încep să descompună albuminele. În mod corespunzător, doar 50% dintre enzimele folosite pentru digestie se găsesc în sucul digestiv al consumatorului.
 
Restul se găsesc în țesuturile ”victimei”, fie ea o plantă sau un animal. Sucul gastric declanșează mecanismul auto-digestiei.
 
Așa încep în țesuturile ”victimei” procese de descompunere. Ca rezultat, procesele de digestie și asimilare a substanțelor nutritive sunt accelerate și optimizate.
 
Experimentele făcute de A. M. Ugolev au revelat și alte legități, care clarifică de ce folosirea prelucrării termice a alimentelor în bucătărie reduce la minim valoarea lor nutritivă. În cadrul testărilor a fost comparată digestia țesuturilor, care și-au păstrat însușirile naturale, cu țesuturile prelucrate termic. A fost scos în evidență faptul că în cazul primelor țesuturile au fost complet descompuse, în timp ce în al doilea caz, țesuturile și-au mai păstrat parțial structura, ceea ce a îngreunat posibilitatea asimilării lor. Iar acest lucru a dus la o poluare interioară a organismului.


Aceste descoperiri au aruncat o lumină nouă asupra disputei existente între cele două școli dietetice. Una dintre școli spune că cerealele și pâinea sunt de nelipsit în dietă, în timp ce a doua școală susține contrariul.

Dar nu cerealele sunt problema, ci intensitatea prelucrării acestora: se pare că tractul nostru digestiv are de muncit cu curățenia resturilor incomplet digerate, cu cât prelucrarea cerealelor este mai intensă, prin fierbere, coacere sau prăjire. Același lucru este valabil și pentru pâine, care se coace la temperaturi foarte înalte.
 
Dar fenimenul autolizei sau auto-digestiei nu ne poate totuși spune dacă un aliment este potrivit speciei animale sau umane. Enzimele ”consumatorului” trebuie să fie compatibile cu structura țesuturilor ”victimei”. Cele două trebuie să se potrivească precum cheia într-un lacăt, doar atunci hrana va fi digerată cu consum minim de energie. Altfel, se poate evidenția cum energia consumată pentru digestie este mai mare decât cea obținută din produsul consumat.
 
Aceste mecanisme ale auto-digestiei există în orice organism viu. Într-un tubercul de cartof, cu un conținut bogat de amidon, există un strat subțire sub coaja tuberculului ce conține substanțe degradatoare de amidon. Același lucru este valabil și pentru grâu, secară sau alte boabe de cereale, a căror coajă conține exact substanțele necesare ce pot degrada amidonul și elibera energia înmagazinată în acesta.
 
Acest principiu nu este proiectat pentru a face procesul de ”a mânca și a fi mâncat” mai ușor. Ci îndeplinește o altă funcție mai importantă, în care embrionul este dotat cu substanțe și energie, necesare pentru dezvoltarea sa normală. Să exemplificăm cu boabele de grâu anterior menționate. La o anumită temperatură și umiditate a solului, enzimele care le conțin încep să descompună amidonul din structura lor în substanțe ce vor fi folosite pentru construcția părților diferite din plantă: sistemul radicular, tulpina și frunzele. Cu energia eliberată se sprijină embrionul să-și realizeze programul de dezvoltare, pe care îl poartă în aparatul său genetic.

 
Sensul alimentației potrivite speciei constă în faptul că toate organismele vii au nevoie de puterea de digestie a altor organisme vii ce trec prin ele, pentru a putea să obțină energie.
 
Acest tip de nutriție este regăsit în întreaga lume vie. Fiecare specie biologică are propria sa nutriție, așa cum am menționat la exemplul cu șarpele boa, întrucât caracterele alimentelor corespunzătoare speciei se regăsesc în anatomia și fiziologia organismului consumator. Pentru o și mai bună înțelegere, vă voi mai oferi două exemple.
 
Este cunoscut faptul că organismul animalelor de pradă este adaptat pentru digestia cărnii altor animale. Dar nimeni nu servește masa unui predator, el trebuie să se descurce singur cu procurarea sa. De aceea, are nevoie de picioare rapide, de ghiare ascuțite și dinți sub formă de colți, care reprezintă ”cartea de identitate” a animalelor de pradă. Este vizibilă această unitate între formă și conținut, care permite supraviețuirea lor, fiind astfel menținută în caracteristicile anatomice.
 
Al doilea exemplu vine din lumea animalelor care consumă plante. Hrana principală a cămilelor este un ciulin (numit ”ciulinul cămilelor”), o plantă nepretențioasă, ce nu este prea bogată în proteine, lipide sau carbohidrați. Cu toate acestea ea împlinește complet nevoia cămilelor de energie și substanțe și permite animalelor să-și păstreze masa corporală, să reziste pe distanțe mari sub soarele pârjolitor și pe nisipul fierinte și să-și realizeze și rezerve de substanțe nutritive sub forma grăsimilor din cocoașă. Întregul organism al animalelor este adaptat la consumul acestei plante insignifiante.
 
De câte ori am mers în deșert, m-am uitat cu atenție la modul în care se hrănesc cămilele. Și m-am tot mirat cum de ciulinii nu rănesc mucoasa bucală sensibilă a botului cămilei. Când am studiat mai îndeaproape interiorul botului cămilei mi-a devenit evident că existau o mulțime de crescături ca niște negi care puteau înfășura țepii ciulinului, astfel încât aceștia să nu înțepe.
 
Dacă o cămilă este hrănită cu alte alimente, uneori cu șașlâc (n.tr. = frigărui de miel) bogat în grăsimi, ea începe să slăbească, să se ”ofilească”. Și încercați, invers, să hrăniți un leu cu ciulini pentru cămile. Mai degrabă va muri de foame decât să se atingă de ciulin.
 
 
Sursa text: www.centrulnatura.ro