deieri-deazi.blogspot.com Poveste din Tuzla. Fântâna Nehibéi

Astăzi vom face împreună o vizită în Tuzla tătărască a anului 1932, însoțiți fiind de reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Română”. Nu ne va fi ușor însă să aflăm poveștile acestor locuri. Ali Mustafa, birjarul care ne duce spre aceste locuri ne atenționează că “vizita la ai lui nu este tocmai ușoară, pentru că sătenii tătari, deși blajini, sunt cam sălbateci și nu se amestecă cu orășenii nici măcar în vorbă; că un aparat fotografic într’un sat uitat în fundul Dobrogei, ar face o adevărată revoluție și că dacă vreau să iau note și fotografii trebuie să fiu gata de fugă.” Ne apropiem totuși, plini de curiozitate, de această veche așezare și de bordeiele ei pitorești făcute din lut frământat cu paie: “Iată Tuzla tătărască. În bătaia soarelui, bordeiele par bulgări de aur mat pe care o mână nevăzută i-a modulat în zeci de forme curioase. Dintr'un cuptoraș de pâine - mai toate locuințele au asemenea cuptorașe - un pui de tătar țâșnește ca o lăcustă din iarbă: a sărit drept în brațele unei femei cu șalvari. Copilul râde satisfăcut. A trecut primejdia “albilor". Femeia cu șalvari, în ușa bordeiului, contrariată de vizita noastră destul de bizară și de inexplicabilă, prinse puiul la sân, în timp ce, din ochii ei de pisică, ne aruncă fulgerul unei priviri de mânie.” Trecem în grabă pe lângă “geamia-degetar – cea mai mică geamie din țară” și ne lăsăm apoi pașii să ne poarte spre singurul loc în care vom putea afla poate, poveștile locului:

 

“În loc de cârciumă, tătarii Tuzlei au, după obiceiul turcilor, o cafenea. O minusculă și plăcută cafenea într’o căscioară în a cărei tindă la mese odihnesc ciolanele câtorva bătrâni... În cafeneaua lui Cadâr-Veli, maestrul filigeanelor, fiecare tătar are dreptul să doarmă pe scaun cât poftește; aici, ca într’un creier mic de pește, viața pulsează somnolent, în reveriile unui aer încărcat de visuri și de… pilaf. Nimic din clocotul vieții; o cafea, două, trei, o duzină de țigări. Tuzla tătărască și-a lărgit orizontul, dincolo de mare, în lumea visurilor și a poveștilor orientale. Totuși, în cafeneaua lui Cadâr-Veli, tătar și el din partea locului, am putut auzi istorioare trăite în acest colțișor tătărăsc uitat în preajma mării; aici, în minuscula cafenea a satului, Satulă, Amet și Manu, bâtrâni tătari, mi-au povestit întâmplări din viața satului în care românii și bulgarii nu se amestecă cu nici un chip.

“ - Dacă Alah ar fi fost pe pământ când a murit Nehibé, ar fi plans și el. Nehibé era cea mai frumoasă fată a satului. Arif umbla zadarnic după comori, câtă vreme Alah îi dăruise una cum n'a avut vreodată un tătar: o fată cu părul de mătase neagră, cu ochii care scânteiau ca stelele, cu trupul mlădios ca trestia. Dar Arif era un păcătos. Lângă fântâna pe care o vezi astăzi, era o alta de care se slujeau numai tătarii noștri. Sfătuit de necuratul, Arif începu să umble cu buruieni și farmece, pentru a descoperi o comoară în peretele fântânii.

 

Sătenii văzură, cu groază, cum după miezul nopții Arif, însoțit de o babă și de un cocoșat, vrăjeau apa fântânii din care se ridicau limbi de foc. În sat se petreceau lucruri misterioase pe care nici cadiul, nici hogea, nici bătrânii nu și le puteau explica. Până într’o zi, când o nenorocire lovi bordeiul lui Arif.