Lifestyle Destinaţii de vacanţă - Parcul Natural Apuseni (galerie foto+video)

Parcul național se află în vestul țării, în partea central estică a Munților Apuseni, înconjurat de Masivul Vlădeasa la nord, Munții Pădurea Craiului la nord-vest, Munții Bihorului la sud, Munții Gilău la est și Munții Codru-Moma la sud-vest.

În interiorul parcului sunt zone de conservare specială, cum ar fi Bulz, Poiana Florilor, zona Peşterii Urşilor, Poiana Ponor, Platoul Carstic Padiş - Depresiunea Vătăşoaia - Poiana Ponor, etc.

Parcul Natural Apuseni este situat în vestul României, în partea central-nord-vestică a Munţilor Apuseni, întinzându-se pe o parte din masivele Bihor la sud şi Vlădeasa la nord, pe teritoriul administrativ a trei judeţe (Cluj 40%, Bihor 32%, Albă 28%).
Parcul Natural Apuseni cuprinde suprafeţe de pe teritoriul administrativ a 16 comune, şi proprietăţi aparţinând la 25 de comune
Primele iniţiative în vederea constituirii unui parc în această zonă îi aparţin lui Emil Racoviţa, care la primul Congres al Naturaliştilor din România din aprilie 1928 a formulat clar scopul şi obiectivele creării unei arii protejate de dimensiuni mari în Munţii Apuseni. În anii ’50, ca urmare a altor descoperiri importante în explorarea endocarstului, au fost făcute demersuri de către Marcian Bleahu. Alte personalităţi, ştiinţifice, dar nu numai, care de-a lungul timpului, prin studiile şi eforturile lor în domeniul conservării naturii, şi-au legat numele de carstul din Munţii Apuseni sunt Zeno Oarcea, Iosif Viehmann, Anna Marossy, Valeriu Puşcariu şi Nicolae Boşcaiu, Cristian Pop şi mulţi alţii. În anii ’70 s-a pregătit prima documentaţie ştiinţifică privind declararea parcului însoţită şi de o primă hartă evidenţiindu-se faptul că această zonă este printre ultimele zone naturale de carst împădurit de asemenea dimensiuni din Europa.

Peştera Urşilor

Peștera Urșilor a fost descoperită în 1975, cu ocazia unei dinamitări executate la cariera de marmură din zonă. Este unul dintre principalele obiective turistice ale Munților Apuseni, ea aflându-se în județul Bihor, în imediata apropiere a localității Chișcău, comună Pietroasă, la o altitudine de 482 m.

Cheile Ordancusii

Cheile Ordancusii sunt uşor de vizitat. Cheile adăpostesc numeroase grote şi peşteri dintre care cele mai importante sunt Poarta lui Ionele şi Gheţarul de sub Zgurasti.



Deasemenea în Cheile Ordancusii se găseşte şi un pod natural.




Traversând aceste chei puteţi ajunge şi la binecunoscutul Gheţar de la Scărişoara. Peisaj pitoresc şi stânci impresionante ce merită vizitate fie într-o scurtă plimbare, fie în drum spre Gheţarul Scărişoara. Cheile se întind de-a lungul Văii Ordancusa pe o lungime de 4 kilometrii. Astfel ca pentru cei care urcă la Gheţar cu maşina câteva popasuri pentru admirarea peisajului şi fotografii sunt binevenite.

Peștera Scărișoara

Peștera Scărișoara sau Ghețarul de la Scărișoara adăpostește cel mai mare ghețar subteran din România. De aici îi vine și numele de Ghețar iar Scărișoara vine de la comună Scărișoara situată 16 km mai jos, de care aparținea administrativ în vremea când a fost botezată. Acum aparține comunei Gârda de Sus, județul Albă.




Nu se cunoaște data exactă când a fost descoperită peștera. Cea mai veche mențiune asupra peșterii este făcută de A. Szirtfi în 1847. K. F. Peters și A. Schmidl dau primele informații științifice în 1861, respectiv 1863. Al. Borza studiază repartiția florei și fenologia vegetației din pereții avenului, Emil Racoviţa (1927) cercetează formațiunile de gheață iar V. Pușcariu (1934) face o prezentare științifică și turistică. "Rezervațile" Ghețarului sunt explorate de-abia în 1947 de Maxim Pop și Mihai Șerban. După o stagnare de 15 ani, studiul Ghețarului Scărișoara este reluat în 1965 de Iosif Viehmann, Gh. Racoviţa, M. Șerban, T. Rusu și V. Crăciun.

Peştera V5

Peştera V5 a fost descoperită în anul 1986 de speologul orădean Paul Damm, de la Clubul Z Oradea şi explorata de-a lungul anilor de speologi de la Politehnica Cluj, cluburile orădene Z, Cristal şi alte cluburi din ţară. La descoperire P.Damm şi M. Damm, degajează intrarea şi după o nouă decolmatare efectuată la -5m, se atinge o strâmtoare severă situată la -13m. În septembrie 1987 se trece prin derocare de acest obstacol şi se avansează până la -31m.
În perioada iulie 1988 – ianuarie 1989 se forţează doua strâmtori, ultima dintre ele necesitând o muncă de peste 40 de ore pentru a putea fi depăşită. Sunt interceptate Complexul Sălilor Mari, Galeria Meandrului şi Reţeaua Paralelă. În august 1988 are loc prima acţiune de cartare, măsurându-se 300m lungime şi -104m denivelare. În iulie 1989 se realizează topografia întregului sector cunoscut la acea dată. Concomitent încep derocările la capătul Sălii cu Aragonite (-77 m), reuşindu-se depăşirea şi a acestui ultim obstacol în august 1991. În 1992 se ajunge la un sifon situat la cota -273m până unde se măsoară o lungime de 1.446m. În luna august, 2008 se face joncţiunea intre V5 şi o altă peştera din apropiere, Frigiderul lui Gigi, creând o arie explorabilă, în galerii, care însumează, estimativ, mai mult de 50 km şi care se întinde, practic, sub întreg Platoul Padiş, în toată zona turistică. Potenţialul Peşterii V5 vine de la Platoul Padiş sub care se afla. Este un bazin închis, unde apa de suprafaţa aproape lipseşte, fiind drenata în întregime pe sub pământ în valea Galbenei şi în valea Boghii. Prin colorări au fost identificate 8 bazine care comunica doar subteran, zona fiind bogată în formaţiuni carstice, peşteri ca: Cetăţile Ponorului, Lumea Pierdută, Gheţarul de la Bârsa, Peştera Cetatea Radesei, Peştera Căput. Sunt şi câteva chei: Cheile Galbenei, Cheile Somesului Cald, Groapa Ruginoasă, doline, uvale, izbucuri şi ponoare etc. Până în prezent, sunt cartografiaţi 18 km, dar potenţialul este peste recordul celei mai lungi peşteri din ţară, Peştera Vântului, de 50 de km. Peştera cuprinde toate formele de endocarst, de la galeriile verticale spălate, pline cu şepte, marmite linguriţe, la cele orizontale, largi, populate cu toate speleotemele. Sunt prezente scurgerile parietale stalactite, stalagmite, coloane, giruri etc. Sunt descoperite şi unicate, clusterite cu cristale aciculare de aragonit de 25 cm lungime. Exista aici galerii uscate şi galerii active, săli de mari dimensiuni sau galerii strâmte, greu de parcurs. În V5 se află cea mai voluminoasă sala de peştera din România, sala Paul Matos lungă de 415m şi 1,2 milioane metri cubi.

Cheile Galbenei

Aceste chei sunt poziţionate pe platoul Padiş, cea mai importantă zona carstică din Munţii Apuseni şi poate chiar din România. Pe lângă această formaţiune, sunt prezente Cetăţile Ponorului, Avenul Bortig, Peştera Focul Viu, Groapa de la Bârsa, Groapa Ruginoasă, Lumea Pierdută şi Poiana Ponor.

Cheile Galbenei se regăsesc la aproximativ 3 h faţă de zona de campare La Glavoi, pe pârăul Galbenă care iese la suprafaţa printr-un frumos izbuc, denumit Izbucul Galbenei. Acesta reprezintă resurgenţa pârâului subteran care curge prin interiorul Cetăţilor Ponorului şi are un ochi de apă de circa 7 m diametru. În continuarea acestuia, apa, curge la vale printre stâncile impunătoare şi formează numeroase cascade, dintre care, cea mai impunătoare este Cascada Evantai care are înălţimea de 7 metri şi la baza căreia s-a format un mic lac.

Din dreptul acestei cascade, pârăul se domoleşte, având curgerea mai lina. Tot de aici începe o lungă porţiune de lanţuri, care permite traversarea formaţiuni fără a te uda, iar la un moment dat exista un horn spectaculos care oferă senzaţia de evadare în necunoscut.



Deasupra acestor chei exista 2 puncte de belvedere suspendate la circa 200 m deasupra firului văii, care oferă privelişti inedite asupra canionului şi asupra peretelui de vizavi înalt de peste 300 m.

Cheile Galbenei sunt printre cele mai spectaculoase şi dificile formaţiuni de acest gen din ţară. Lungimea lor este de aproximativ 700 metri în linie aeriană şi diferenţa de nivel parcursa este de aproximativ 100 metri. În condiţii de iarnă, de topire a zăpezii sau de precipitaţii abundente, se recomanda evitarea parcurgerii acesteia.

Traversarea canionului se face pe marcajul Punct Galben, cel mai indicat mod de străbatere este în sensul de curgere al pârâului Galbenă, dinspre Izbuc spre Cheile Jgheabului, care se afla în continuare.

Accesul la Cheile Galbenei se poate face pe marcajul Punct Galben sau pe Triunghi Galben, marcaj care face legătura cu localitatea Arieşeni.

Poiana Vărăşoaia

Poiana Vărăşoaia reprezintă două platouri carstice de mari dimensiuni situate la nord de Poiană Padiş şi este cuprinsă între vârful Piatra Boghii, Muntele Măgura Vânătă, vârful Varasoaia şi bazinul Somesului Cald.

Poiana Vărăşoaia-Sud este presărată cu o puzderie de doline, iar printre aceste doline se găsesc numeroase peşteri, zona prezentând un real interes speologic.

Poiana Vărăşoaia-Nord este depresiunea situată la cea mai mare altitudine din bazinul endoreic Padiş - Cetăţile Ponorului. Întreaga poiana este dominată de Vârful Varasoaia (1.441 m), care oferă turiştilor privelişti fantastice, de aici putând fi admirate Depresiunea Beiusului, Valea Boga, Abruptul Braiesei, Valea Rea, Vârful Cârligate, Şaua Cumpanatelul, Poiana Cuciulata, Poiana Onceasa, Cheile Somesului, Muntele Măgura Vânătă, Şesul Padiş, Vârful Biserica Moţului, Groapa Ruginoasă, vârfurile Vârtopul şi Curcubăta Mare. În această zonă se află cea mai adâncă peştera din România - Peştera V5, cu o denivelare de 643m, care, în urma joncţiunii cu o altă peştera din zonă (numită "Frigiderul lui Gigi") ar putea deveni şi cea mai lungă, putând totaliza peste 50 Km de galerii.




Sursa: regielive.ro, ro.wikipedia.org