30 octombrie 2015 Nici dramă, nici tragedie / E cumplit ce-a fost să fie

În fiecare an, ziua de 30 octombrie ne aduce aminte de cumplita tragedie de la clubul Colectiv din Bucureşti, care a întristat şi a îndoliat România.

Anul acesta, la comemorarea acestei tragedii, doamna Margareta Cobuz, cadru didactic pensionar, aduce în amintirea celor decedaţi atunci un poem conceput ca omagiu şi ca strigăt de cumplită durere pentru tinerii nevinovaţi şi părinţii acestora.

Fiind la vârsta octogenară, cu peste 40 de ani de activitate la catedră în învăţământ, considerând că acei tineri sunt copiii cărora le-a dedicat o parte din viaţă, cu mult drag, punând în pregătirea lor toată dăruirea, competenţa profesională şi experienţa pedagogică, transmite prin această versificaţie profunda compasiune şi eternul regret părinţilor îndureraţi ai acestor tineri!
 
Să se-ntâmple aşa ceva
Nici nu-ţi poţi imagina.
Moartea e stăpân acum
Peste locul cel străbun.
 
30 octombrie era
Când toamna parcă pleca.
Ziua întreagă se sfârşise
Şi noaptea parcă venise.

 
Noaptea aducea o moarte
Cumplită-n acea noapte.
Întunericul lăsase
O nenorocire-n mase.
 
Către locul blestemat
Tineri mulţi s-au îndreptat
Fiindcă moartea se grăbea,

Ea aicea poposea.
 
Şi ajungea-n acest loc
Ce urma să fie-n foc
Tot ce-n cale el găsea
Ardea şi se termina.
 
Şi s-apropie pârjolul
Focul rău, mistuitorul
Fumul negru, îneca
Viaţa-aici se termina.
 
Trupurile luau foc
Şi ardeau toate pe loc
Nu mai puteau nici urla
Fiindcă moartea-i termina.
 
Şi ardeau ca şi hârtia
Ce se-ntâmplă-n România?
Gingăşia, tinereţea,
N-au apucat bătrâneţea.
 
Unde eşti tu, frumuseţe?
Unde eşti tu, tinereţe?
Unde-s inimile vii?
Unde-s florile aurii?
Unde-i mireasma cea rară?
Unde eşti tu primăvară?
 
Unde-ţi sunt legendele?
Unde-s toate vorbele?
Unde-s toate faptele?
Unde sunt fetele noastre?
Unde-s florile din glastre?
 
Totu-i scrum şi-necăciune
Focul negru tot răpune.
Le-a răpus şi mor acum,
Nu s-alege decât scrum.
 
Vai de sufleţelul lor
În chinul mistuitor.
Chipurile de-ar vorbi,
Oare ce ar povesti?
 
Fetele cele frumoase
Au pierit din multe case.
Şi-a rămas locul lor gol,
Vai, vai de părinţii lor.
 
Îmbrăcate-aşa frumos,
Cu chip drag, trup mlădios,
Parfumate şi zglobii,
Cu-adevărat comori vii.
 
Şi erau ca florile,
Mândre ca surorile.
Ochii lor scânteietori
Însemnau vrajă, splendori.
 
Obrajii lor rumenii
Radiau nuanţe vii.
Pasul lor încrezător
Însemna un viitor
Şi-nsemna atâta dor.
 
Glasurile-naripate
Nu ştiau că merg spre moarte.
Sufletele lor curate
Nu ştiau că nu au parte
De nimic ce e pe lume,
Nici de bine, nici de nume.
 
Moartea le-aştepta aproape
Şi le cuprindea pe toate.
Băieţii ce-s „Feţi Frumoşi“
Viguroşi şi sănătoşi,
Au ars ca şi torţele,
Scrum e-n toate părţile.
 
Erau tineri, talentaţi,
Erau băieţi minunaţi.
Aveau atâta putere
Cât o „epocă şi-o vrere“
 
Olimpici şi remarcaţi
Şi tare apreciaţi.
Iată cine-a ars în foc,
Cine n-a avut noroc.
 
Focul rău i-a mistuit
Şi sănătoşi au pierit.
Pulsa în ei tinereţea,
Pulsa în ei frumuseţea.
 
Viitoru-i aştepta
Nu mai vine nimenea.
Blestemul s-a adeverit,
Unde-i foc, totu-i sfârşit.
 
Au pierit şi oameni mari
Făurari, chiar făurari.
Tată, eu mereu te-aştept,
Nu mă lăsa că nu-i drept.
 
Mama moare acum şi ea,
Şi eu cui voi rămânea?
Durerea-i nemărginită,
Durerea este cumplită.
 
Acum plânge România,
Acum plânge toată glia.
Râurile-nvolburate
Plâng şi ele-n miez de noapte.
 
Brazii caut-alinare
Totul e în disperare.
Florile îşi pierd culoarea
Generală-i disperarea.
 
Dimineţile-s senine,
Vor să fie numai bine.
Curcubeu-i mai frumos
Mai cald şi mai arătos.
 
Vântul cheamă florile
Ce-şi întrec culorile.
Frunzele vorbesc că-s vii
În legende de copii.
 
Miresmele vin grăbite
Fiindcă toamna le trimite
Spre zări şi spre zori aleşi
Unde-s oamenii frumoşi.
 
Adierea şi lumina
Stăpânesc acum grădina.
Plânge-acum nemărginirea,
Mare e nenorocirea.
 
Văzduhul trist s-a oprit,
Zilele-au încremenit.
Nopţile suspin-a jale,
Chinul a fost cel mai mare.
 
Voi ne-aţi băgat în mormânt,
Voi ne-aţi omorât zâmbind.
Ne-aţi uitat şi-aţi aşteptat,
Ce păcat, vai, ce păcat!
 
Ştiţi ce rău e în pământ?
Căci viaţa fremătând
Vă întreab-acum pe voi
Unde ştiţi că suntem noi?
 
Suntem morţi, ne-aţi îngropat
Şi voi cred că ne-aţi uitat.
Ce tăcere e-n pământ
Şi ce durere e-n gând.
 
Suntem acum într-o lume
Care are alte nume.
Suntem tăcuţi, resemnaţi,
Nu avem surori şi fraţi.
 
Suntem despărţiţi de voi
Ne curg lacrimi mari, şuvoi.
Timpul şi el s-a-nnegrit,
Totul e cam prăbuşit.
Ce sfârşit, vai, ce sfârşit!
 
Nu ne bate-acum nici vântul,
Nu mai avem nici cuvântul.
Ne-a rămas doar dorul care...
Şi clipa sfâşietoare.
 
Stele nu mai strălucesc,
Cărări nu se întâlnesc.
Plânge pământu-n apus,
Plânge luna cea de sus.
Plânge ziua, plânge noaptea,
Stăpână e acum moartea.
 
Puterea s-a rătăcit,
Drumul nu l-am mai găsit.
Mamele îndurerate, disperate, înlăcrimate,
V-au făcut statui în piatră din inima zbuciumată.
Ca mamă nu poţi trăi
Durerea ce-i zi de zi.
 
Unii supravieţuiesc, mă mir şi chiar îndrăznesc
Să privesc aşa minuni
Pe feţele celor buni.
Minuni mari ce-ndeplinesc
Voia Domnului Ceresc.
 
Flăcările i-au cuprins
Focul parcă-i de nestins.
Usturimea şi durerea
Le-au luat toată puterea.
 
Ca ei alţi-s în mormânt
Tu eşti viu pe-acest pământ.
Rabzi acum şi e cumplit,
Dar trăieşti, eşti fericit.
 
Suspinele noastre sunt
Martore pe-acest pământ.
Inimi multe-or suferii
Lipsa noastră zi de zi.
 
Sufletele-ndurerate,
Sufletele zbuciumate,
Vă vor căuta pe voi
Ce-aţi plecat de lângă noi.
 
Ne-aţi lăsat cu greu amar,
Care nu are hotar.
Adierile vor spune
Cât plângem în astă lume.
Miresme vor cânta
Durerea a multora.
 
O, pământ, ce ţi-am greşit?
De pe mulţi ai înghiţit?
Stăm acum-n-adâncul tău
În întuneric mereu.
 
Am lăsat tot ce-i frumos
Soarele ce-i luminos.
Viaţa ce ne surâdea,
Tinereţea ne chema.
Viitoru-i un păcat?
Pentru ce ne-aţi spulberat?
 
Am lăsat mamă şi tată
Casa noastră minunată.
De cei dragi ne-am despărţit
Şi-am murit, toţi am murit.
 
Sfânta cruce la mormânt
Spune acum şi orişicând
Că în aceste morminte
Stau tineri fără cuvinte.
 
Falnicii brazi se îndoaie
Trunchiurile se înmoaie.
Ziua se face mai mică,
Noaptea nu se mai ridică.
 
Florile intră-n pământ,
Iarba suspină jelind.
Miresmele strigă-n cor
Unde-i al lor viitor?
Trandafirii tot coboară
Spre văile ce mişcară.
 
Cerul e nedumerit,
Oare cine s-a sfârşit?
Noi ne-am sfârşit şi am plecat
În pământu-ntunecat.
 
Părinţii-au rămas zdrobiţi
Şi mereu vor fi-ngroziţi
De viaţă..., de-o vor avea
Până când s-or termina.
 
Cimitirul va vorbi
Orişicui va povesti
Cum de vii au ars copiii,
Viitorul României.
 
Se-aud gemetele voastre,
Plâng şi florile din glastre.
Se aud câinii urlând,
Frunzele cutremurând.
 
Trăieşte-acum disperarea
Rătăcită-i căutarea.
Pământu-ntreabă pe oricine
Ce-i cu el şi ce-i cu mine.
Văile-şi strigă puterea,
Unde vă e mângâierea?
 
Fără ei noi am rămas
Şi ne luăm bun rămas.
De la voi îngeri iubiţi
Rămânând nedespărţiţi.
 
Se-aud plânsetele voastre
Se-aud glasurile noastre
Şi-ntr-un geamăt şi-o durere
Simţim marea noastră jele.
 
Voi toţi dormiţi în mormânt,
Noi chinuim pe pământ.
Am pierdut ce-a fost frumos,
Măreţ, de mare folos.
Unde e viaţa mea...!
A mea şi a multora...?
 
Crestele-şi întrec suspinul,
Brazi înalţi îşi plâng destinul.
Şi-ntunericul se lasă
În orice om şi-n orice casă.
Dragostea a multor tineri
O-ntreabă pe Sfânta Vineri
Unde e viaţa care
Nu mai are-asemănare?
 
Monumentul construit
La toată lume-a vorbit
Despre tineri adormiţi
Şi de părinţi despărţiţi,
Despre cei ce nu mai sunt,
Ce-au ajuns ploaie şi vânt.
 
Bine-aţi zis „marşul tăcerii“,
Bine-aţi zis „marşul durerii“.
Noi am merge zi şi noapte
Ca să îi scăpăm de moarte.
Durerea-i aşa de mare,
Cât e pământul sub soare.