Lumea poeziilor Irina Lucia Mihalca – Acolo unde cerul şi pământul se unesc

Norii-au plecat, ploaia s-a oprit, simţi
răcoarea şi miresmele serii?
Închide ochii, ascultă-i simfonia!
Cu tine nu mai simt nimic,
mă tulbură această melodie,
În aburii liniştii, timpul pare să se fi oprit,
prin fiecare poveste te urmez, într-un alt timp,
priveşte cerul, ascultă-i şoapta!
Ce e frumosul, dincolo de un gând?
Prin curba privirii, o apostilă,
- asocieri, atingeri, emoţii,
stări ce-şi poartă departe matricea în noi... -
Suntem reflectarea

unui creator absolut, desăvârşit,
iar cu cât ne adâncim în El, în vibraţiile lui,
deschidem porţi nebănuite azi,
dar mâine poate fi iluminarea eternului din noi.
Suntem gânduri într-o mare de gânduri,
nu pescuim nimic necunoscut, doar ceea cunoaştem.
Suntem goi şi descoperiţi în faţa Lui.
Să nu frângi aripile nimănui!

În adierea nopţii,
desfă pumnii şi lasă fluturii să zboare!
Nu pot, de teamă să nu te scap,
nu am puterea să rezist unei profunde iubiri!

Între lume şi tine plutesc,
în adâncimea cerului doar pe tine te văd,
Te caut în fiorul pe care mi-l transmiţi
în lumina eternei încântări. Nimic din tine
nu-mi este străin.
Mă porţi fascinat spre zări senine
şi clipe noi ale paradisului,
pentru acum, aici, dar şi pentru
acel veşnic acord al armoniei depline.
Zborul spre tine-i viu, om frumos al inimii mele,
Spre destinaţia finală,
în dansul spiritului te-am văzut.

O mare învolburată, un mister eşti,
ochii tăi mă răscolesc!
În aureola timpului, culcată în pliurile spiritului,
sunt doar un gând multiplicat
în evantaiul gândurilor. Tu cine eşti?
Ecoul tău, un veşnic căutător!

Vreau mai mult din tine. Sunt una cu tine,
cu lumea, cu cerul, cu marea, cu vântul,
cu lumile din fiecare.
Mă-ndrept în cel mai tainic loc,
acolo unde cerul şi pământul se unesc.
În colţul ochilor o picătură de rouă,
topită într-o lacrimă este inima ta,
Sufletul tău, mereu, va fi
călător spre-acel tărâm unde mă vei întâlni...