Irina Lucia Mihalca - Cândva despărţite de Calea Lactee

Doi aştri se căutau eoni de ani
şi nu reuşeau să se întâlnească...
 
Două stele,
cândva despărţite de Calea Lactee,
trebuiau să se întâlnească,
pe un pod ,
o dată în viaţă,
în cea de-a şaptea zi,
a celei de-a şaptea renaşteri,
când vântul de primăvară
  îmbrăţişează roua dimineţii.
 
Într-o clipă se scurge pasiunea lor,
un vis, doar, le pare ziua lor hărăzită.

Vor suporta un alt drum spre casă?
Dacă iubirea lor e nemărginită,
oare de ce, cu durere în inimă,
dorul le strigă,
noapte şi zi, împreună să fie?
 
Parcă numai în inima unei femei
cuvântul se modelează
până ajunge lacrimă,

se cristalizează până devine ciob,
iar în timp, cu noi cuvinte,
cioburile devin nisip
şi uite-aşa,
la un moment dat,
începi, cu teamă, să crezi
că inima unei femei
seamănă cu o clepsidră
în care, poate, într-o zi n-o să mai ai loc...
 
Ciudată clepsidră!
 
Incertitudinea ta e-un bulgăre
ce zace-n stare latentă,
la o uşoară adiere,
privire sau şoaptă a minţii,
se va rostogoli în abisul mlaştinilor
din meadrele Styxului,
un tăvălug ce va târî prin focul patimii,
în ceaţă şi umbre, amintiri calde,
lumina şi zâmbetul, spre a uitarii lui Lethe...
 
Clepsidro, ciudato,
fă-te bulgăre sau incertitudine,
apoi fă-te că zaci peste noi
ca în poezia aceea cu braţele tale
şi fixează-te
spre starea noastră latentă de cărbune...
 
Părea clepsidră şi şoaptă părea
când ne rostogoleam păcatele
unul spre celălalt
şi uite-aşa
totul părea tăvălug cu patimi,
ceaţa părea umbră,
amintirea părea caldă
şi lumina părea zâmbet,
de-aceea clepsidro, ciudato,
uită-te de acum spre noi
ca spre o călătorie
peste cele cinci râuri...
 
Doua aripi stinghere la intrare
încearcă să se-atingă,
să simtă aerul
primului şi ultimului zbor,
clipa trăită în nimbul eternităţii.
 
Ca stelele moarte, demult sunt vorbele,
în fiecare frunză te măsori,
spre soare-ai fugit
- necunoscutul din voi odată aprins -,
privind infinitul din ochii ei
( întreaga frumuseţe a lumii )
  lumina te conduce spre tine...