Irina Lucia Mihalca Cuvântul îşi începe tăcerea

 Suntem gândurile, cuvintele,
 trăirile, sentimentele
 sau imaginile amprentelor noastre?
 Le dăm viaţă, hoinăresc,
 înfloresc, se-ating, se-mpletesc,
 ard în extaz, strălucesc în noi,
 ca o piatră de safir,
 se-nalţă contopite, trăiesc magia
 cu simplitate şi candoare,
 prin dragoste le salvăm
 sau blocate între lumi, frânte,
 mocnesc, suferă, oftează din adânc
 şi se desprind cu aceeaşi forţă,
 eliberându-le ecoul
 în liniştea ascunsă a poemelor noastre.

 
 Timpul dintre noi e diferit,
 graniţele apar, cresc,
 se prelungesc,
 se estompează şi dispar.
 
 M-am plimbat prin grădină,
 un boboc roşu de trandafir
 s-a agăţat de mine,

 tremură, în cădere, în palma mea.
 Odată cu sfârşitul respiraţiei lui,
 în inima mea, ne-am luat rămas-bun.
 
 Emanând din el însuşi, un cântec lin
 de sub cascada de sunete radiante
 se spală
 şi-acum pluteşte-n eter
 prin aburii dimineţii revărsate.